Era în același timp cumplit și minunat.

Avea să fie unicul martor la ultimele clipe din viața lui McManus, la stingerea unei vieți. Da, ar fi trebuit să plece imediat, să se strecoare printre porți și să

dispară în noapte – așa ar fi fost de bun-simț să facă. Dar trebuise să rămână, să

se asigure că terminase treaba. Miza era prea mare ca să lase ceva la voia întâmplării. Rămăsese pe poziții, în colțul îndepărtat al curții, privind și așteptând să înceteze urletele, baraca să se prăbușească și flăcările să urce în înaltul cerului.

Imediat după aceea, o să dispară. Imediat ce va putea fi sigur, o să se îndepărteze cât mai mult cu putință. Și apoi o să sărbătorească, fericit că nu l-au lăsat nervii, că fusese în stare să facă ce era necesar. Poate că la un moment dat o să regrete, dar nu încă. Deocamdată, o să se gândească doar la treaba făcută

ca lumea.

Își îndepărtă privirea și se uită la ceasul Omega original, care-i arăta că e aproape 11 – avea suficient timp să ajungă unde avea nevoie, fără să ridice nicio suspiciune. Ăsta era avantajul când aveai un plan, când luai precauțiile corespunzătoare, când făceai ceva bine…

Un zgomot puternic îi făcu să ridice privirea. Se auzi din nou – un bubuit puternic, repetat. Și mai deveni conștient de ceva – baraca părea să se zgâlțâie.

Ce dracu se întâmpla? Oare structura biroului uzat se prăbușea în sfârșit, despicându-se sub asaltul nemilos al flăcărilor? Apoi, brusc și pe neașteptate, primi răspunsul când ușa se dădu de perete, iar silueta inconfundabilă a lui Declan McManus se prăbuși la pământ.

Preț de o clipă, nu-i veni să creadă. Nu se așteptase ca victima lui să

supraviețuiască atacului inițial al flăcărilor, cu atât mai puțin să mai aibă destulă

forță să scape din baracă. Și totuși, iată-l pe jos, cu hainele încă arzând, mare cât o zi de post. Atenția atacatorului fu imediat atrasă de o unealtă aruncată, o cheie ruginită aflată chiar lângă carcasa unui Ford Mondeo. S-o ia? Să dea VP - 9

năvală și să-i zdrobească țeasta bărbatului rănit? întinse mâna, dar privirea îi fugi înapoi la victimă. Iar ceea ce văzu îi îngheță sângele în vine.

McManus se ridicase în picioare. Se poticnea, era furios și urla, dar stătea drept. Chiar acum venea împleticindu-se, lovindu-se de șasiuri vechi și agățându-se de lăzi de depozitare. În timp ce mergea în zigzag dintr-un obstacol într-altul, lăsa în urmă o dâră de flăcări, aprinzând cutii aruncate și hârtie de ambalaj când trecea pe lângă ele. Era o procesiune năucitoare și îngrozitoare, dar cu siguranță n-avea să dureze mult, nu? Bărbatul ardea, pentru numele lui Dumnezeu, sigur că rănile o să-l omoare curând… dar el mergea mai departe, îndepărtându-se poticnit de baracă și căutând salvarea.

Îl privi în continuare, îngrozit, încremenit, dar ce era mai rău abia urma.

McManus se îndreptase clătinându-se către porțile principale, însă acum schimbă pe neașteptate direcția. Chiar și în agonie, bărbatul în flăcări căutase în jur ajutor, orice mijloc să-și salveze pielea, iar acum îl zărise pe el, care stătea în cealaltă parte a curții, printre umbre, privindu-i pasiv chinul. McManus venea acum direct spre el, grăbindu-se împleticit către potențialul lui salvator.

Ochii bărbatului se lărgiră, chiar când voma i se urca în gât. Nici în cele mai negre coșmaruri nu-și imaginase așa ceva. McManus prindea viteză, îndreptându-se către el, cu mâinile în flăcări întinse înainte, chiar în timp ce focul îi ardea părul, brațele, picioarele și pielea. Știa că trebuie să se întoarcă și să fugă, să scape de un bărbat pe care-l subestimase grav, și totuși, nu știa de ce, picioarele parcă îi prinseseră rădăcini. McManus era la doar șase metri de el, acum la patru metri, acum la trei. Din clipă în clipă avea să se arunce asupra lui, cuprinzându-l într-o îmbrățișare cumplit de dureroasă. Și atunci, de ce nu-i dădeau ascultare picioarele? De ce stătea mai departe acolo, așteptându-și răbdător pieirea?

Simți lacrimi în ochi și-i închise strâns, pregătindu-se pentru impact. Apoi simți un curent de aer, urmat de o bufnitură puternică și, abia întredeschizând ochii, văzu că agresorul corpolent se prăbușise pe neașteptate, căzuse grămadă

la picioarele lui. Îl cuprinse ușurarea și din plămâni îi izbucni un râs strident în timp ce privea în jos la bărbatul care se zvârcolea. Nu-i venea să creadă –

McManus reușise să străbată toată curtea, doar ca să cadă când era cât pe ce să

ajungă la el.

Părea aproape incredibil, dar urma în flăcări a distrugerilor din curte era o dovadă a înaintării lui uluitoare. Chiar acum, când privea siajul lui, uitându-se la cutiile și lăzile care ardeau, văzu cum se prăbușește acoperișul barăcii mobile, aruncând un nor de scântei în aer.

VP - 10

În scurt timp, avea să fie dată alarma. Toată curtea se aprindea, trimițând mici fuioare de fum spre cer. Nu mai era timp de zăbovit; se întoarse, făcu o spărtură considerabilă în gardul de plasă metalică, se strecură prin ea și se îndepărtă în grabă.

Capitolul 6

Trase cu putere de ușă și intră. Centrul de comandă era pustiu, adică exact cum își dorea Helen să fie. Avea nevoie de puțin timp ca să-și adune gândurile după vizita la morgă.

Străbătu încăperea și se îndreptă nu spre biroul ei, ci spre panoul cu datele crimei. Aici erau afișate pentru analiză fotografiile victimelor și ale suspecților, înconjurate de o încâlceală de supoziții – linii de marker între persoane, ipoteze și teorii. De obicei, vederea lor o încânta – pe măsură ce se umplea panoul, se completau inevitabil diferite piese de puzzle –, dar în seara asta îi dădea senzația că tocmai a primit o palmă în plină figură.

Southampton era un oraș plin de viață, cu partea lui de infracțiuni, prin urmare era ceva obișnuit să aibă în desfășurare două sau trei anchete majore. În momentul ăsta, aveau patru – patru cazuri de crimă în care nu făcuseră niciun progres concret. O tâlhărie care se soldase cu o victimă în Ocean Village, cu trei săptămâni în urmă, un furt calificat în Upper Shirley la scurt timp după aceea, furtul unei mașini în centrul orașului și, desigur, recenta ucidere a lui Eve Sutcliffe. Toate aceste cazuri ajunseseră în moduri diferite pe prima pagină a ziarelor – victima tâlhăriei avea doi copii, bărbatul de vârstă mijlocie care-l înfruntase pe agresor era un milionar realizat prin propriile forțe, proprietarul mașinii furate era o tânără directoare din sistemul medical, iar Eve… în fine, ea fusese un „dar” pentru șacalii și vampirii de la tabloide, de genul Emiliei Garanita, jurnalista locală care folosise paginile ziarului ca să insiste asupra frumuseții, talentului și tinereții victimei. Cu fiecare caz nou, cu fiecare titlu pe prima pagină, presiunea mai creștea un pic, aducând-o pe Helen și chiar și echipa ei sub ochii scrutători ai opiniei publice.

Panoul cu datele crimei din departament nu fusese niciodată așa de aglomerat, și totuși atât de gol – un aspect pe care comisarul-șef Alan Peters îl explicase foarte convingător la ultima sa vizită în centrul de comandă. Helen nu-și aducea aminte să mai fi fost vreodată tot orașul atât de înfrigurat și de periculos, nici nu era greu să-ți dai seama de ce – multe afaceri locale dăduseră

faliment de când cu Covidul. Rata șomajului crescuse vertiginos, ca și cea a VP - 11

divorțurilor, iar numărul cazurilor de violență domestică, abuzuri asupra copiilor și nenumărate alte infracțiuni creștea și el. În oraș domnea un sentiment general de teamă, de furie, ba chiar de disperare, însă valul de crime din ultima vreme fusese cel care evidențiase cel mai limpede situația.

Jaful, tâlhăria, furtul mașinii – erau infracțiuni economice împletite cu violență și comise de cei care credeau că se pot face mai mulți bani în subteran, pe piața neagră, decât pe piața obișnuită a muncii. Chiar și atacul asupra lui Eve Sutcliffe era o dovadă a moștenirii profunde a crizei, delictele sexuale și cele îndreptate împotriva femeilor înmulțindu-se și ele spectaculos – persoane neputincioase și disperate care își revărsau furia, resentimentele și disperarea asupra celor vulnerabili.

— Nu-i o priveliște prea plăcută, nu?

Helen se crispă și se întoarse. Joseph Hudson se strecurase în încăpere fără

să-l observe și se oprise lângă ea.

— Poftim? întrebă Helen iritată.

Hudson îi susținu privirea o clipă, încântat de disconfortul ei, apoi își îndreptă

atenția spre diversele fotografii de pe panou.

— Atâta durere, atâta suferință… Și pentru ce? Câteva lire în buzunar, un moment trecător de plăcere…

Clătină din cap cu tristețe, dar pe buze i se zărea umbra unui surâs.

— Parcă nu s-ar mai aplica vechile reguli. Decență, respect, omenie. Acum e o lume a competiției pe viață și pe moarte. Fiecare bărbat – și fiecare femeie – e pe cont propriu.

Hudson n-o privea, însă Helen n-avea cum să nu prindă ideea. Cu câteva luni în urmă, Helen pusese capăt relației lor, sugerând că ar fi o idee bună ca el să

plece de la Southampton Central. Fostul ei iubit reacționase foarte prost la propunere, arătând clar, cu mai multe ocazii, că n-are de gând să se ducă în altă

parte.

— Ai ceva de raportat, detectiv-sergent Hudson? Sau ai venit aici doar ca să…

— Am găsit BMW-ul lui Alison Burris, o întrerupse Hudson, îndreptându-se către panou. Pe o alee de lângă St Mary’s. Furat, golit și aruncat, exact cum am zis că o să fie. Le-am cerut criminaliștilor să arunce o privire.

Luă un marker și scrise detaliile pe panou, trăgând o linie fermă între noile date și o fotografie a nefericitei Burris.

— Măcar unul dintre noi face progrese, ce zici?

Puse markerul la loc și-i zâmbi larg lui Helen, apoi se îndreptă către ușă.

— Să nu stai prea târziu, Helen. Muncă, muncă și niciun pic de distracție…