— Bravo, Atkins, răspunse Hudson, bătându-l cu putere pe umăr. Bravo, dar pot să preiau eu de-aici…
Polițistul încuviință, mulțumit de compliment, apoi se îndepărtă. Hudson îl privi plecând, mulțumit că a mai cultivat încă un pălmaș, apoi își îndreptă
atenția asupra vehiculului abandonat.
Deloc surprinzător, mașina nu era încuiată. De fapt, nu era nici măcar închisă, pentru că portiera șoferului era întredeschisă. Hudson își puse o pereche de mănuși și o deschise încet, lăsându-se pe vine ca să se uite înăuntru. Era un BMW seria 5, cu o vechime de patru ani, dar era vârf de gamă și, înainte să fi fost furat, avusese sisteme de entertainment și navigație de ultimă oră, care se VP - 7
adăugau interiorului din piele cusută manual. Acum însă era o harababură
totală. Cu vopseaua metalică izbitoare și geamurile fumurii, la exterior încă
arăta impresionant, dar priveliștea din interior era foarte diferită. Fusese
„canibalizată” – ecranul fusese smuls și în locul lui rămăseseră doar firele care atârnau, cotiera principală fusese scoasă, până și mânerele cromate fuseseră
luate. Văzu cu surprindere că scaunele îmbrăcate în piele erau încă la locul lor, dar probabil hoțul fusese un amator, dornic să facă bani repede. Dacă așa era, spera să obțină un preț bun. Costurile fuseseră mari și pedeapsa avea să fie severă.
Lui Hudson îi atraseră atenția petele întunecate de pe covorașul de la picioarele șoferului, apoi urmele ruginii de pe geam. Până în urmă cu zece zile, acest vehicul de lux îi aparținuse lui Alison Burris, directoare administrativă la spitalul pentru copii din Southampton. Fusese un dar de aniversare extravagant de la soțul său îndrăgostit nebunește și era mândria și bucuria ei. Îl lăsa întotdeauna într-o parcare discretă, la câteva străzi de spital, unde și fusese atacată într-o miercuri noapte.
Probabil că fusese o prostie din partea ei să se ducă singură în parcare atât de târziu, dar tot ar fi avut toate motivele să se simtă în siguranță. De fapt, fusese atacată când voia să plece spre casă. Urmase o luptă – se alesese cu hainele sfâșiate și un smoc de păr smuls – când Burris încercase să scape de hoț.
Se dovedise o decizie proastă, tânăra fiind înjunghiată de două ori în inimă, după care agresorul fugise cu mașina.
Alison Burris fusese găsită de un om de afaceri imediat după miezul nopții, însă era deja moartă. Hudson fusese anchetatorul principal la locul faptei și pusese repede cap la cap informațiile. În ultima perioadă, în Southampton avusese loc un val de furturi de mașini de lux, un alt front în bătălia împotriva criminalității din oraș, deși puține dintre jafuri fuseseră atât de violente. Când se aplecase peste trupul bietei femei, privirea îi fusese atrasă de rănile înguste cu formă cilindrică. Încă aștepta rezultatele autopsiei – Jim Grieves trebuia să se ocupe de o mulțime de cadavre și rămăsese în urmă –, dar lui Hudson îi era destul de clar ce o ucisese pe Burris. Fusese doborâtă cu o șurubelniță ascuțită, înfiptă în inimă de aproape. Era un mod dezgustător de a muri și pentru ce? În Southampton exista o piață neagră înfloritoare de piese de schimb, declanșată
de criza post-Covid, dar chiar și așa, cu ce se alegea hoțul de pe urma pieselor pe care le săltase? Cinci mii de lire? Șase? Părea o răsplată nesemnificativă, însă
în vremurile astea tulburi poate că merita. Coborî privirea spre interiorul vandalizat al mașinii și la petele de pe geam și își zise că în ultima vreme a devenit limpede un singur lucru: viața n-avea prea mare preț.
VP - 8
Capitolul 5
Stătea cu privirea țintuită de baracă, încremenit de priveliștea din fața lui.
Prin obloanele subțiri, zărea flăcările care ajungeau până în tavan, disperate să-și potolească setea de distrugere. Și chiar și peste trosnetul scândurilor, plăcilor aglomerate și plasticului, auzea urletul.
Nu mai auzise niciodată un bărbat răcnind. În domeniul lui, nu te întâlneai cu așa ceva. Și cu siguranță nu mai auzise niciodată un bărbat răcnind astfel. Nu părea un sunet omenesc – era ascuțit, insistent, scos din străfundul stomacului.
Era în același timp cumplit și minunat.
Avea să fie unicul martor la ultimele clipe din viața lui McManus, la stingerea unei vieți. Da, ar fi trebuit să plece imediat, să se strecoare printre porți și să
dispară în noapte – așa ar fi fost de bun-simț să facă. Dar trebuise să rămână, să
se asigure că terminase treaba. Miza era prea mare ca să lase ceva la voia întâmplării. Rămăsese pe poziții, în colțul îndepărtat al curții, privind și așteptând să înceteze urletele, baraca să se prăbușească și flăcările să urce în înaltul cerului.
Imediat după aceea, o să dispară. Imediat ce va putea fi sigur, o să se îndepărteze cât mai mult cu putință. Și apoi o să sărbătorească, fericit că nu l-au lăsat nervii, că fusese în stare să facă ce era necesar. Poate că la un moment dat o să regrete, dar nu încă. Deocamdată, o să se gândească doar la treaba făcută
ca lumea.
Își îndepărtă privirea și se uită la ceasul Omega original, care-i arăta că e aproape 11 – avea suficient timp să ajungă unde avea nevoie, fără să ridice nicio suspiciune. Ăsta era avantajul când aveai un plan, când luai precauțiile corespunzătoare, când făceai ceva bine…
Un zgomot puternic îi făcu să ridice privirea. Se auzi din nou – un bubuit puternic, repetat. Și mai deveni conștient de ceva – baraca părea să se zgâlțâie.
Ce dracu se întâmpla? Oare structura biroului uzat se prăbușea în sfârșit, despicându-se sub asaltul nemilos al flăcărilor? Apoi, brusc și pe neașteptate, primi răspunsul când ușa se dădu de perete, iar silueta inconfundabilă a lui Declan McManus se prăbuși la pământ.
Preț de o clipă, nu-i veni să creadă. Nu se așteptase ca victima lui să
supraviețuiască atacului inițial al flăcărilor, cu atât mai puțin să mai aibă destulă
forță să scape din baracă. Și totuși, iată-l pe jos, cu hainele încă arzând, mare cât o zi de post. Atenția atacatorului fu imediat atrasă de o unealtă aruncată, o cheie ruginită aflată chiar lângă carcasa unui Ford Mondeo. S-o ia? Să dea VP - 9
năvală și să-i zdrobească țeasta bărbatului rănit? întinse mâna, dar privirea îi fugi înapoi la victimă. Iar ceea ce văzu îi îngheță sângele în vine.
McManus se ridicase în picioare. Se poticnea, era furios și urla, dar stătea drept. Chiar acum venea împleticindu-se, lovindu-se de șasiuri vechi și agățându-se de lăzi de depozitare. În timp ce mergea în zigzag dintr-un obstacol într-altul, lăsa în urmă o dâră de flăcări, aprinzând cutii aruncate și hârtie de ambalaj când trecea pe lângă ele. Era o procesiune năucitoare și îngrozitoare, dar cu siguranță n-avea să dureze mult, nu? Bărbatul ardea, pentru numele lui Dumnezeu, sigur că rănile o să-l omoare curând… dar el mergea mai departe, îndepărtându-se poticnit de baracă și căutând salvarea.
Îl privi în continuare, îngrozit, încremenit, dar ce era mai rău abia urma.
McManus se îndreptase clătinându-se către porțile principale, însă acum schimbă pe neașteptate direcția. Chiar și în agonie, bărbatul în flăcări căutase în jur ajutor, orice mijloc să-și salveze pielea, iar acum îl zărise pe el, care stătea în cealaltă parte a curții, printre umbre, privindu-i pasiv chinul. McManus venea acum direct spre el, grăbindu-se împleticit către potențialul lui salvator.
Ochii bărbatului se lărgiră, chiar când voma i se urca în gât. Nici în cele mai negre coșmaruri nu-și imaginase așa ceva. McManus prindea viteză, îndreptându-se către el, cu mâinile în flăcări întinse înainte, chiar în timp ce focul îi ardea părul, brațele, picioarele și pielea. Știa că trebuie să se întoarcă și să fugă, să scape de un bărbat pe care-l subestimase grav, și totuși, nu știa de ce, picioarele parcă îi prinseseră rădăcini. McManus era la doar șase metri de el, acum la patru metri, acum la trei. Din clipă în clipă avea să se arunce asupra lui, cuprinzându-l într-o îmbrățișare cumplit de dureroasă. Și atunci, de ce nu-i dădeau ascultare picioarele? De ce stătea mai departe acolo, așteptându-și răbdător pieirea?
Simți lacrimi în ochi și-i închise strâns, pregătindu-se pentru impact. Apoi simți un curent de aer, urmat de o bufnitură puternică și, abia întredeschizând ochii, văzu că agresorul corpolent se prăbușise pe neașteptate, căzuse grămadă
la picioarele lui. Îl cuprinse ușurarea și din plămâni îi izbucni un râs strident în timp ce privea în jos la bărbatul care se zvârcolea. Nu-i venea să creadă –
McManus reușise să străbată toată curtea, doar ca să cadă când era cât pe ce să
