Asta era doar parțial adevărat. Erau mult mai multe pe care Helen i le-ar fi putut spune șefei ei – problemele cu Hudson, sentimentul tot mai pronunțat de nemulțumire printre membrii echipei –, dar nu era încă dispusă să-i mărturisească totul.

— Păi, am toată încrederea în tine, îi răspunse Simmons cu căldură. Dacă

poate cineva rezolva situația, atunci tu ești aceea.

Inspectorul-șef Simmons încheie discuția destul de repede, lăsând-o pe Helen singură cu gândurile ei. Scurta conversație îi făcuse bine, dar știa că încă

n-o să fie în stare să se relaxeze și că spaimele și neliniștile sâcâitoare o să-i mai dea târcoale o vreme. Renunță la televizor și se duse în bucătărie să-și ia niște apă, după care se îndreptă spre mica ei terasă.

VP - 16

Apartamentul era la ultimul etaj, ceea ce-i oferea o vedere frumoasă asupra orașului. Helen își încheia de multe ori serile aici, lăsând briza caldă s-o mângâie și ascultând sunetele înăbușite ale vaselor care navigau prin canalul Solent.

Southampton era un oraș gălăgios, dar seri ca asta puteau fi foarte liniștite, chiar liniștitoare, un tonic necesar după o zi de muncă grea.

Helen se prinse de balustradă și privi orașul, bizar de frumos în seara asta, în lumina lunii pline. Vântul bătea cu putere, iar aerul cald o înăbușea; în mod normal, căldura i s-ar fi părut mângâietoare. Însă în seara asta briza îi aducea ceva tulburător – sunet de sirene. Ascultând atentă, Helen se orientă și se întoarse încet în direcția din care se auzeau. Și văzu. Nu cum se aștepta, un grup de lumini intermitente gonind pe străzi, ci ceva mult mai neliniștitor. Chiar și la ora târzie, în penumbra argintie, Helen reuși să distingă vălătuci uriași de fum, care se ridicau spre cerul nopții.

VP - 17

ZIUA A DOUA

Capitolul 9

Lumina zorilor pătrundea prin ferestre, luminând bucătăria. Aparatele Miele străluceau, blatul de cuarț sclipea, până și filtrul Quooker intra în joc, reflectând razele soarelui în încăperea spațioasă. Era o priveliște impresionantă – o modernizare luminoasă și primitoare a unei bucătării de epocă atrăgătoare –, dar în general peisajul îl deprima pe Robert Downing, mai ales când era atât de secat de viață.

Înainte, bucătăria fusese inima familiei, Alexia, el și băieții petrecând multe ore fericite împreună, făcând clătite, jucându-se cu baloane de săpun, băgând la cuptor o friptură duminica. Apoi căsnicia se destrămase și, ca urmare, de obicei nu mai erau decât el și băieții și, uneori, ca azi, doar el, pentru că gemenii rămăseseră de cu seară la mama lor. De cele mai multe ori, izolarea îl întrista și era copleșit de un sentiment vag de furie și insatisfacție, care dura adesea toată

ziua. Azi părea însă și mai rău, de parcă bucătăria luxoasă, în care răsuna ecoul, era o viziune a viitorului, o străfulgerare a vieții pe care ar putea-o avea dacă

ieșea pe locul al doilea la apropiata audiere de custodie. Nu suporta să se gândească la așa ceva – seninătatea, liniștea încăperii mari erau zdrobitoare.

Trânti ibricul pe plită și aprinse focul, apoi aruncă o privire la ceas înainte să

dea drumul la radio, dornic să găsească o distragere de la gândurile negative.

Încă i se părea imposibil ca viața să i se destrame cu totul atât de repede. De multe ori nu se putea abține și relua detaliile, fisurile pe care-ar fi trebuit să le vadă, lucrurile care rămăseseră nespuse. Da, avusese bănuieli că Alexia nu era fericită, dar nu își imaginase niciodată că avea să caute afecțiune în altă parte și că nu peste mult timp nemernicul de Graham avea să facă pe tăticul băieților lui. Chiar și acum gândul îl făcea să fiarbă…

Într-o clipită, Robert se transformase din avocatul încrezător și plin de succes, cu o soție superbă, copii adorabili și o casă de invidiat în burlacul singuratic care trebuia să împartă proprietatea asupra casei și custodia gemenilor, în timp ce se străduia să fie un tată bun pentru doi băieți foarte nedumeriți. Acum era genul de bărbat de care li se face milă femeilor, care-i aduc mâncare, îl mângâie și-i dau o grămadă de sfaturi despre cum să facă față.

VP - 18

Totul părea aiurea și totuși asta era realitatea neplăcută – un bărbat singur cu gândurile lui, cu pistolul la tâmplă.

Ibricul cu apă începu să bolborosească, în timp ce meteorologul local bombănea la radio, confirmând că o să fie o nouă zi caniculară în oraș. Numai de asta n-avea nevoie, încă o ședință plicticoasă într-o sală de tribunal înăbușitoare, dar măcar azi o să aibă parte și de o fărâmă de alinare. Îi luă mai târziu pe băieți și-i aducea acasă. Se punea problema câtă vreme o s-o mai facă, dar o să se asigure că astă-seară o să se simtă bine. După ce-și vor termina lecțiile, o să-i răsfețe fără măsură – înghețată cu aluat de biscuiți, o porție mare de pui Sours și orice vor ei pe Netflix. Ideea îi încânta inima grea.

Prognoza meteo se încheiase și fusese înlocuită de tonurile sobre ale crainicului, care-i reaminti lui Robert să o ia din loc – trebuia să fie la tribunal la 10. Luă rezumatul și îl îndesă în servietă. Apoi se duse la blatul de bucătărie să-și ia telefonul de la încărcat, însă chiar atunci îi atrase ceva atenția, glasul crainicului reușind să răzbată printre gândurile în care era cufundat.

— … au ajuns la un incendiu major în zona Locks Heath.

Se opri în mijlocul pregătirilor.

— Incendiul, care a cuprins un cimitir de mașini, a durat câteva ore, obligându-i pe locuitorii din zonă să plece de-acasă, dar acum se află sub control. Poliția din Hampshire a confirmat că a fost înregistrată o victimă, Declan McManus, în vârstă de 42 de ani…

Robert se îndreptă în grabă spre radio ca să-l dea mai tare.

— În prezent, este internat la secția de arși a spitalului universitar Southampton și deși nu a fost dată publicității nicio informație recentă despre evoluția lui, personalul medical a confirmat că starea lui e critică…

Robert rămase nemișcat, nesigur dacă e cazul să se îngrijoreze sau să fie mulțumit. Nu dorise niciodată răul nimănui, dar făcea o excepție pentru McManus, care era un parazit. Iar acum era în pragul morții, mutilat de răni grave. Reporterul continuă, descriind reacția poliției și posibilele teorii privind cauzele izbucnirii incendiului, majoritatea sugerau o mână criminală. Robert rămase pe loc, absorbind toate detaliile, cu filtrul de cafea care zăngănea și bolborosea zgomotos în fundal, împroșcând conținutul opărit și lipicios pe suprafața imaculată. Nu-l mai interesau bucătăria sau micul-dejun și nici măcar audierea de la tribunal la care trebuia să ajungă. Acum n-avea decât o singură

întrebare în minte.

Declan McManus o să trăiască sau o să moară?

VP - 19

Capitolul 10

Contempla scena din fața ei, abia venindu-i să creadă ce vedea. Era o imagine cu totul dezolantă.

Helen sunase la Southampton Central imediat ce zărise pârjolul – sergentul de serviciu sâcâit îi confirmase că izbucnise un incendiu major în Locks Heath.

Inițial, sperase că incidentul va fi doar de resortul pompierilor din Hampshire, dar după ce fusese stabilită identitatea victimei, devenise limpede că pentru anchetă va fi nevoie de echipa ei. Declan McManus fusese polițai la Londra, dat afară cu scandal după o investigație de corupție de durată și stabilit apoi în Southampton, unde lucra ca detectiv particular. Helen se ciocnise de el de câteva ori în ultimii ani, dar nu știuse niciodată sigur unde avea biroul. Până

acum.

Îl trimisese pe Hudson să discute cu iubita șocată a lui McManus, iar ea plecase spre locul faptei. Curtea, care până acum doi ani fusese proprietatea unui negustor de fier vechi, era plină de urmele incendiului violent. Își făcu drum printre resturile carbonizate, cu eșarfa pe față ca să-și protejeze plămânii de mirosul înțepător, și se îndreptă precaută spre baracă, dornică să vadă dacă

supraviețuise ceva din ceea ce bănuia acum că era centrul nervos al activității lui McManus. Totuși, în timp ce stătea în prag și privea cenușa care încă

mocnea, își dădea seama că o să fie dezamăgită.

— Mă rog, nu-i pe gustul oricui, dar e ieftină și cu o renovare atentă…

Helen ridică privirea și o văzu apropiindu-se pe Meredith Walker, șefa criminaliștilor. Ca de obicei, purta costum steril, mănuși de cauciuc și mască.

— Crezi că o să putem recupera ceva? întrebă Helen zâmbind.

— Nu sunt sigură. N-am apucat încă să căutăm amprente. Dar după cum arată, nu era nimic ignifugat…

Helen cercetă din priviri biroul ars și canapeaua distrusă.

— Ceva dosare? Computere? Hard-disk-uri?

— Nu văd nicio urmă că ar fi existat vreun fișet. Ghinionul nostru, dacă-și ținea dosarele în cutii de carton. Computerele și hard-disk-urile n-ar fi supraviețuit unui incendiu de asemenea proporții. Putem doar să sperăm că pe undeva, pe sub tot haosul ăsta, ar putea exista un seif unde-și ținea actele…

Helen încuviință, dar știa că Meredith se străduia să găsească și ceva optimist de spus.

— Și considerăm că incendiul a pornit de la baracă? întrebă ea, adulmecând în aer.