VP - 12

Helen îl privi cum pleacă, străduindu-se din răsputeri să-și înăbușe dorința de a-i trage o săpuneală. În mod normal, l-ar fi pus la punct pe loc, dar situația nu era normală. Detectivul-sergent Charlie Brooks era încă în concediu de maternitate, ceea ce însemna că Joseph Hudson era singurul ofițer superior de care dispunea. Ținând cont de condițiile actuale, de valul de crime care cuprinsese orașul, Helen trebuia să se bazeze pe el, deși era tot mai deranjată

de „contribuțiile” lui. Era de multe ori nesubordonat, chiar ostil – se temea că își dăduseră seama și ceilalți – și, mai rău, părea să se bucure deschis de situația ei dificilă.

În ultima vreme, începuse să se întrebe dacă Hudson nu lucra cumva de-a dreptul împotriva ei, încântat de panoul gol, de titlurile răutăcioase, de presiunea tot mai mare. Părea o idee nebunească, propriul sergent să-i submineze anchetele de ciudă, dar era o idee de care nu reușea să scape. În momentele cele mai negre, începea chiar să se întrebe dacă Hudson nu complotează cu Emilia Garanita – reporterița dificilă părând să fie foarte bine informată în ultima perioadă.

Adevărul era că Helen nu se simțise niciodată atât de izolată și de expusă.

Fiecare nouă zi părea să aducă mai degrabă probleme noi decât răspunsuri.

Echipa căuta la ea inspirație, spirit de conducător, dar pentru prima dată avea senzația că nu e sigură ce să facă. Nimic nu părea să meargă, teoriile testate în timp ale activității moderne de poliție nu dădeau niciun rezultat, iar echipa ei supra-încărcată se lupta cu anarhia tot mai întinsă din oraș.

Ca de fiecare dată când stătea în fața panoului cu detaliile crimei, Helen tânjea să vadă tipare, indicii, piste de anchetă, să intuiască o cale spre dreptate.

Însă în seara asta, în timp ce privea spațiul gol din fața sa, vedea doar chipurile morților privind-o.

Capitolul 7

Își trase eșarfa peste gură și nas, apoi strânse cu putere șnurul glugii. Își trecu degetele cu grijă peste marginea țesăturii, verificând dacă deghizarea era corespunzătoare, apoi, mulțumită că nici chiar maică-sa n-ar fi recunoscut-o, ieși din umbră.

Pândise pe treptele din pivniță aproape două ore, așteptând momentul potrivit să iasă la lumină. Se aventurase de câteva ori până la nivelul străzii, dar de fiecare dată câte ceva o făcuse să ezite: lătratul unui câine, o ușă trântită și, VP - 13

cel mai îngrijorător, un cuplu care trecea pe-acolo. Erau fericiți – beți, râdeau și păreau îndrăgostiți –, dar apariția lor neașteptată o speriase.

Din fericire, pericolul trecuse, cuplul se îndepărtase fără să știe de ea, dar tot nu voia să riște și să întârzie acolo. Verificând agitată dacă drumul e liber, ieși pe trotuar și, discret, traversă în grabă, ascunzându-se printre mașinile parcate vizavi. Șovăi din nou, convinsă că nu se poate să nu meargă ceva prost – o s-o observe vreun vecin băgăcios, o să treacă vreo patrulă –, dar pe Ashley Road domnea o liniște mormântală.

Se uită la ceas – 00:30 –, apoi își aținti privirea asupra casei din fața ei.

Fusese cu ochii pe numărul 21 încă de când ajunsese, urmărind cine intra, siluete care treceau prin dreptul draperiilor trase, lumini care se aprindeau și se stingeau, până când, în cele din urmă, casa fusese învăluită de bezna confortabilă. În ultimele trei sferturi de oră nu se văzuse nicio mișcare, niciun semn de viață. Cu puțin noroc, locatarii dormeau liniștiți, fără să știe de ranchiuna și furia care pândeau afară.

Încă o verificare rapidă, o privire la ferestrele de sus ale caselor învecinate, apoi silueta ieși din spatele mașinii parcate, urcă pe trotuar și o luă la fugă pe scările de la intrare. Lilah și Martin Hill n-aveau câine, alarmă sau camere de securitate, dar chiar și așa tot era un moment periculos. Ținând cont de tot ce se petrecuse în ultima vreme, de unde să știi dacă nu erau vigilenți? Dacă ușa n-o să se deschidă brusc? Dacă n-o să fie prinsă în fapt?

Dar înăuntru nu se simțea nicio mișcare, nu se auzea nicăieri niciun sunet, așa că băgă mâna în buzunar și scoase spray-ul. Îl scutură, îl ridică în dreptul ușii și apăsă cu putere. Imediat, din tub se năpusti un jet de vopsea neagră, mânjind ușa cenușie, elegantă. Erupția o făcu să tresară, dar se adună și continuă, trasând prima linie. Nu era tocmai un rezultat impecabil, era neregulată și inegală, dar măcar era clară; merse mai departe, trăgând și a doua linie, cu o mișcare violentă din braț.

Acum prinsese ideea și avea tot mai multă încredere în sine cu fiecare clipă, mișcându-se rapid, cursiv. Se apropia de tocul ușii, îndreptă jetul de vopsea spre zidul alb, apoi spre fereastra livingului, schițând cu îndemânare simbolul malefic. Modelul era aproape complet, așa că, luând-o înapoi, își încheie opera cu o înfloritură sumbră.

Întreaga operațiune nu durase mai mult de un minut, dar tot rămăsese fără

suflare în fața desenului, cu adrenalina revărsându-i-se în sânge. Făcuse ce venise să facă, profanase casa frumoasă, dar putea oare să scape fără să fie văzută sau, mai rău, oprită? Băgă spray-ul în buzunar, coborî în fugă treptele și se îndepărtă.

VP - 14

•

Nu îndrăzni să se uite înapoi; nu suporta să vadă dacă Lilah sau Martin nu deschideau chiar acum ușa, ca să pornească în urmărirea ei. Nu mai făcuse niciodată asta, fusese sigură că o să dea de belea… și totuși fiecare pas o ducea mai aproape de adăpost. Era deja la vreo 50 de metri de casă, poate chiar mai mult. Chiar dacă o oprea cineva acum, cum ar fi putut fi sigur că ea e vinovată?

Doar o percheziție ar fi putut dovedi – un alt motiv să arunce cât mai repede spray-ul care o putea trăda.

Se apropia de capătul străzii. După ce ajungea pe strada principală și se amesteca printre trecători, avea să se simtă mai bine. Parcurse ultimii metri în câteva secunde, coti și își luă un ultim elan spre libertate. Însă chiar atunci, un vaier asurzitor o făcu să încremenească.

Sirene. Auzea sirene, insistente și aproape. Nu se putea – cum ajunseseră așa de repede? O văzuse cineva? Ascuns în spatele draperiilor, sunând pe furiș la poliție în timp ce privea actul ei gratuit de vandalism? Crezuse că a fost foarte atentă, foarte prudentă. O să se destrame totul înainte să înceapă măcar?

Sirenele se auzeau tot mai tare, dar ea prinsese rădăcini. Era paralizată de nesiguranță și nu știa ce-i mai bine să facă. Mașinile erau aproape lângă ea, iar vaierul lor necruțător era tot mai puternic, cu fiecare clipă.

Când instinctul preluă controlul, se aruncă înapoi în beznă, ferindu-și fața cu brațul, chiar în momentul în care trecură pe lângă ea două mașini de pompieri.

Ar fi râs în hohote dacă n-ar fi fost atât de speriată. Privi gâfâind din rărunchi cum mașinile devin tot mai mici, iar în cele din urmă dispar cu totul din vedere.

Abia atunci ieși din întuneric, întorcându-se și luând-o la fugă, ca și cum chiar viața ei era în joc.

Capitolul 8

Păși pe podeaua de lemn netedă, bucurându-se de liniștea de mormânt din spațiul tăcut. Helen nu mai stătuse mult la birou după întâlnirea cu Joseph Hudson, prea enervată și descurajată ca să mai obțină ceva. În loc de asta, se grăbi să ajungă acasă.

Joseph Hudson petrecuse mult timp în apartamentul ei în timpul scurtei lor relații – în bucătărie, în living, în pat. Relațiile între polițiști nu erau privite cu ochi buni, aventura lor fusese secretă și rămăsese în principal între acești patru pereți. Amprentele lui Hudson în casă și, de fapt, și în inima ei fuseseră însă

minime și eliminase cu succes orice urmă care mai zăbovea, ceea ce însemna că

VP - 15

apartamentul ei rămăsese singurul loc unde se putea destinde, unde putea găsi cu adevărat liniștea.

În seara asta totuși telefonul începu să sune aproape imediat ce se așezase pe canapea. Avea încă telecomanda televizorului în mână, rămasă îndreptată

către ecranul gol, dar o lăsă jos și începu să-și caute mobilul. Spre marea ei ușurare, era doar șefa directă, inspectorul-șef Grace Simmons.

— Stați târziu, doamnă.

— Nu pot să dorm. Și poți să renunți la „doamnă”. Mă faci să am senzația că

am 80 de ani.

— Scuze.

— Deși în forma actuală s-ar putea să fie destul de corect…, glumi Simmons, înainte să schimbe subiectul. Oricum, tu ce mai faci? Îmi pare rău că n-am ajuns azi, voiam să văd cum mai merge.

— Încet, dar sigur…

Helen și-ar fi dorit din toată inima să-i poată oferi prietenei și mentorului ei vești mai bune, dar n-avea rost să-i dea speranțe deșarte. În realitate, nu stăteau mai bine ca dimineață, dar chiar și așa, Helen se bucura s-o audă. În ultima vreme, Grace Simmons era o prezență neregulată la Southampton Central, dar rămăsese o prietenă și o aliată neclintită.

— Avem atât de multe piste, că, sincer, nu mai prea avem destui oameni pe teren în momentul ăsta. Sper că Charlie o să se plictisească să tot schimbe scutece și o să se întoarcă pe front…

— Încerc să vă obțin ceva întăriri. Dar știi cum e Peters, tot timpul cu ochii pe fiecare bănuț.

— O să ne descurcăm, o liniști Helen. Ne trebuie doar o șansă, ceva care să

ne dea un impuls.