ajungă la el.
Părea aproape incredibil, dar urma în flăcări a distrugerilor din curte era o dovadă a înaintării lui uluitoare. Chiar acum, când privea siajul lui, uitându-se la cutiile și lăzile care ardeau, văzu cum se prăbușește acoperișul barăcii mobile, aruncând un nor de scântei în aer.
VP - 10
În scurt timp, avea să fie dată alarma. Toată curtea se aprindea, trimițând mici fuioare de fum spre cer. Nu mai era timp de zăbovit; se întoarse, făcu o spărtură considerabilă în gardul de plasă metalică, se strecură prin ea și se îndepărtă în grabă.
Capitolul 6
Trase cu putere de ușă și intră. Centrul de comandă era pustiu, adică exact cum își dorea Helen să fie. Avea nevoie de puțin timp ca să-și adune gândurile după vizita la morgă.
Străbătu încăperea și se îndreptă nu spre biroul ei, ci spre panoul cu datele crimei. Aici erau afișate pentru analiză fotografiile victimelor și ale suspecților, înconjurate de o încâlceală de supoziții – linii de marker între persoane, ipoteze și teorii. De obicei, vederea lor o încânta – pe măsură ce se umplea panoul, se completau inevitabil diferite piese de puzzle –, dar în seara asta îi dădea senzația că tocmai a primit o palmă în plină figură.
Southampton era un oraș plin de viață, cu partea lui de infracțiuni, prin urmare era ceva obișnuit să aibă în desfășurare două sau trei anchete majore. În momentul ăsta, aveau patru – patru cazuri de crimă în care nu făcuseră niciun progres concret. O tâlhărie care se soldase cu o victimă în Ocean Village, cu trei săptămâni în urmă, un furt calificat în Upper Shirley la scurt timp după aceea, furtul unei mașini în centrul orașului și, desigur, recenta ucidere a lui Eve Sutcliffe. Toate aceste cazuri ajunseseră în moduri diferite pe prima pagină a ziarelor – victima tâlhăriei avea doi copii, bărbatul de vârstă mijlocie care-l înfruntase pe agresor era un milionar realizat prin propriile forțe, proprietarul mașinii furate era o tânără directoare din sistemul medical, iar Eve… în fine, ea fusese un „dar” pentru șacalii și vampirii de la tabloide, de genul Emiliei Garanita, jurnalista locală care folosise paginile ziarului ca să insiste asupra frumuseții, talentului și tinereții victimei. Cu fiecare caz nou, cu fiecare titlu pe prima pagină, presiunea mai creștea un pic, aducând-o pe Helen și chiar și echipa ei sub ochii scrutători ai opiniei publice.
Panoul cu datele crimei din departament nu fusese niciodată așa de aglomerat, și totuși atât de gol – un aspect pe care comisarul-șef Alan Peters îl explicase foarte convingător la ultima sa vizită în centrul de comandă. Helen nu-și aducea aminte să mai fi fost vreodată tot orașul atât de înfrigurat și de periculos, nici nu era greu să-ți dai seama de ce – multe afaceri locale dăduseră
faliment de când cu Covidul. Rata șomajului crescuse vertiginos, ca și cea a VP - 11
divorțurilor, iar numărul cazurilor de violență domestică, abuzuri asupra copiilor și nenumărate alte infracțiuni creștea și el. În oraș domnea un sentiment general de teamă, de furie, ba chiar de disperare, însă valul de crime din ultima vreme fusese cel care evidențiase cel mai limpede situația.
Jaful, tâlhăria, furtul mașinii – erau infracțiuni economice împletite cu violență și comise de cei care credeau că se pot face mai mulți bani în subteran, pe piața neagră, decât pe piața obișnuită a muncii. Chiar și atacul asupra lui Eve Sutcliffe era o dovadă a moștenirii profunde a crizei, delictele sexuale și cele îndreptate împotriva femeilor înmulțindu-se și ele spectaculos – persoane neputincioase și disperate care își revărsau furia, resentimentele și disperarea asupra celor vulnerabili.
— Nu-i o priveliște prea plăcută, nu?
Helen se crispă și se întoarse. Joseph Hudson se strecurase în încăpere fără
să-l observe și se oprise lângă ea.
— Poftim? întrebă Helen iritată.
Hudson îi susținu privirea o clipă, încântat de disconfortul ei, apoi își îndreptă
atenția spre diversele fotografii de pe panou.
— Atâta durere, atâta suferință… Și pentru ce? Câteva lire în buzunar, un moment trecător de plăcere…
Clătină din cap cu tristețe, dar pe buze i se zărea umbra unui surâs.
— Parcă nu s-ar mai aplica vechile reguli. Decență, respect, omenie. Acum e o lume a competiției pe viață și pe moarte. Fiecare bărbat – și fiecare femeie – e pe cont propriu.
Hudson n-o privea, însă Helen n-avea cum să nu prindă ideea. Cu câteva luni în urmă, Helen pusese capăt relației lor, sugerând că ar fi o idee bună ca el să
plece de la Southampton Central. Fostul ei iubit reacționase foarte prost la propunere, arătând clar, cu mai multe ocazii, că n-are de gând să se ducă în altă
parte.
— Ai ceva de raportat, detectiv-sergent Hudson? Sau ai venit aici doar ca să…
— Am găsit BMW-ul lui Alison Burris, o întrerupse Hudson, îndreptându-se către panou. Pe o alee de lângă St Mary’s. Furat, golit și aruncat, exact cum am zis că o să fie. Le-am cerut criminaliștilor să arunce o privire.
Luă un marker și scrise detaliile pe panou, trăgând o linie fermă între noile date și o fotografie a nefericitei Burris.
— Măcar unul dintre noi face progrese, ce zici?
Puse markerul la loc și-i zâmbi larg lui Helen, apoi se îndreptă către ușă.
— Să nu stai prea târziu, Helen. Muncă, muncă și niciun pic de distracție…
VP - 12
Helen îl privi cum pleacă, străduindu-se din răsputeri să-și înăbușe dorința de a-i trage o săpuneală. În mod normal, l-ar fi pus la punct pe loc, dar situația nu era normală. Detectivul-sergent Charlie Brooks era încă în concediu de maternitate, ceea ce însemna că Joseph Hudson era singurul ofițer superior de care dispunea. Ținând cont de condițiile actuale, de valul de crime care cuprinsese orașul, Helen trebuia să se bazeze pe el, deși era tot mai deranjată
de „contribuțiile” lui. Era de multe ori nesubordonat, chiar ostil – se temea că își dăduseră seama și ceilalți – și, mai rău, părea să se bucure deschis de situația ei dificilă.
În ultima vreme, începuse să se întrebe dacă Hudson nu lucra cumva de-a dreptul împotriva ei, încântat de panoul gol, de titlurile răutăcioase, de presiunea tot mai mare. Părea o idee nebunească, propriul sergent să-i submineze anchetele de ciudă, dar era o idee de care nu reușea să scape. În momentele cele mai negre, începea chiar să se întrebe dacă Hudson nu complotează cu Emilia Garanita – reporterița dificilă părând să fie foarte bine informată în ultima perioadă.
Adevărul era că Helen nu se simțise niciodată atât de izolată și de expusă.
Fiecare nouă zi părea să aducă mai degrabă probleme noi decât răspunsuri.
Echipa căuta la ea inspirație, spirit de conducător, dar pentru prima dată avea senzația că nu e sigură ce să facă. Nimic nu părea să meargă, teoriile testate în timp ale activității moderne de poliție nu dădeau niciun rezultat, iar echipa ei supra-încărcată se lupta cu anarhia tot mai întinsă din oraș.
Ca de fiecare dată când stătea în fața panoului cu detaliile crimei, Helen tânjea să vadă tipare, indicii, piste de anchetă, să intuiască o cale spre dreptate.
Însă în seara asta, în timp ce privea spațiul gol din fața sa, vedea doar chipurile morților privind-o.
Capitolul 7
