mocnea, își dădea seama că o să fie dezamăgită.
— Mă rog, nu-i pe gustul oricui, dar e ieftină și cu o renovare atentă…
Helen ridică privirea și o văzu apropiindu-se pe Meredith Walker, șefa criminaliștilor. Ca de obicei, purta costum steril, mănuși de cauciuc și mască.
— Crezi că o să putem recupera ceva? întrebă Helen zâmbind.
— Nu sunt sigură. N-am apucat încă să căutăm amprente. Dar după cum arată, nu era nimic ignifugat…
Helen cercetă din priviri biroul ars și canapeaua distrusă.
— Ceva dosare? Computere? Hard-disk-uri?
— Nu văd nicio urmă că ar fi existat vreun fișet. Ghinionul nostru, dacă-și ținea dosarele în cutii de carton. Computerele și hard-disk-urile n-ar fi supraviețuit unui incendiu de asemenea proporții. Putem doar să sperăm că pe undeva, pe sub tot haosul ăsta, ar putea exista un seif unde-și ținea actele…
Helen încuviință, dar știa că Meredith se străduia să găsească și ceva optimist de spus.
— Și considerăm că incendiul a pornit de la baracă? întrebă ea, adulmecând în aer.
VP - 20
— Da. Avem cioburi de sticlă și un miros rezidual puternic de benzină.
Bănuiesc că a fost o mână criminală, deși trebuie să mai cercetez un pic ca să fiu sigură.
— Dacă așa e, baraca a luat foc ca o cutie de chibrituri, adăugă Helen privind interiorul înnegrit.
— Și l-a luat și pe McManus cu ea.
Helen încuviință, dar nu mai zise nimic. Mai avusese de-a face cu incendii provocate și întotdeauna o descurajau. Era ceva cât se poate de crud și laș.
— Și restul curții? Făptașul a incendiat-o la plecare?
— Nu cred, răspunse Meredith, făcându-i semn lui Helen să vină cu ea afară
din baracă.
Coborâră la nivelul solului, făcându-și drum printre carcasele arse.
— Echipa n-a găsit nicio urmă de benzină în afara barăcii, dar avem fâșii de haine arse – blugi arși, mai precis – în câteva locuri, unde au luat foc niște cutii de carton și lăzi și au declanșat incendii secundare.
— Presupunând că incendiatorul n-a fost incredibil de împiedicat la plecare, putem considera că hainele îi aparțin lui McManus.
— Așa pare. Omul e în flăcări, agonizează, e disperat, încearcă să scape din incendiu, se izbește de câteva obstacole…
— … și dă foc la restul curții.
— Cam așa pare. De fapt, poți să-ți faci o idee destul de bună despre traseul lui, dacă te uiți cum a avansat focul, ca să nu mai zic de cum sunt împrăștiate peticele de haine.
Helen urmări privirea lui Meredith, zărind semnele de localizare a dovezilor, care chiar păreau să marcheze înaintarea haotică a bărbatului rănit în timp ce se îndepărta de baracă. Și chiar atunci îi trecu prin cap o idee.
— Porțile principale erau deschise când au ajuns polițiștii, nu? întrebă ea, întorcându-se din nou spre Meredith.
— Îhâm. Lacătul fusese spart.
— Și atunci, de ce nu s-a dus direct spre ele? Ar fi fost cel mai scurt traseu spre stradă, spre siguranță…
Meredith urmări privirea lui Helen, observând cum inițial McManus se îndreptase către poartă, apoi o luase brusc spre stânga, spre cel mai îndepărtat colț al curții.
— Poate și-a pierdut elanul? Nu s-a mai concentrat? Din câte știm, era rănit destul de grav…
— Sau poate că a văzut ceva mai interesant acolo…
VP - 21
Helen se îndrepta deja către gardul de pe latura de est a curții, urmând pașii de dans nebunești ai lui McManus. Ajunse imediat la locul unde acesta căzuse în nas, cu hainele încă aprinse, cu viața atârnând de un fir de păr. Paramedicii spuseseră că l-au găsit pe burtă, cu fața în țărână, inconștient, cu pielea bășicată
și răni deschise. Ținând cont de raportul lor, părea incredibil, imposibil aproape să mai fie în viață, luptându-se pentru supraviețuire la spitalul universitar Southampton. Fostul polițist era în mod clar un luptător, deși nu încăpea îndoială că perspectivele lui erau incerte, chiar dacă, printr-un miracol, reușea să scape cu viață.
Helen se lăsă pe vine și cercetă solul, desenând în minte conturul trupului prăbușit.
— Ce căutai tu, Declan…?
Își dădea seama că Meredith o privește; merse mai departe, cercetând terenul lângă locul unde căzuse victima. Și zări ceva. În ultima vreme, fusese cumplit de cald – un val de căldură de vară adevărat –, dar cu două nopți în urmă se stârnise o furtună dată naibii, cum rareori mai vezi în Marea Britanie.
Ploaia scăldase orașul, lăsându-l mânjit și murdar, iar aici, în curtea crăpată și prăfuită, încă se vedeau urmele furtunii. Chiar în fața locului de odihnă al lui McManus, unde nu putea ajunge, era o baltă mică plină de noroi, pe marginea căreia părea să se vadă o urmă parțială de pantof.
— Ia uite aici.
