— Cum?
— I-au forțat portbagajul mașinii. Îl lăsase acolo când a venit la mine.
Era clar că Magnus nu stătuse mult cu Sandra, ceea ce-l făcu pe Hudson să se întrebe ce fel de relație aveau, dar știa că nu-și permite să se lase distras.
— I-a furat cineva laptopul?
— Toată munca lui, toată arhiva… au dispărut pur și simplu, zise ea cu un aer de cunoscător, ca și cum ar fi oferit un element esențial pentru puzzle-ul cazului. Avea și niște documente pe hârtie în altă parte, dar erau în mare parte anchete vechi.
— Pari să știi multe.
— Mi-a mai spus câte ceva.
— Detalii despre anchetele lui?
— Nu nume sau de-astea, zicea că n-ar fi „profesionist”.
Pronunță cuvântul apăsat, ca și cum ar fi fost ceva exotic.
— Deci n-ai idee pentru cine lucra atunci… în ultima vreme, vreau să zic?
— Lua o grămadă de chestii, de fapt orice era plătit. Companii private, firme de asigurări, clienți individuali, femei care credeau că le înșală bărbații, patroni pe care-i trăgeau în piept angajații. Nu făcea mofturi.
Ceea ce Hudson putea să creadă foarte bine.
— Și Declan nu știa cine ar fi putut să-i ia laptopul?
— Păi asta era, de-aia era înnebunit. Își făcuse mulți dușmani în ultimii câțiva ani. Oameni pe care-i demascase, cărora le pusese în pericol afacerile, care fuseseră chiar arestați din cauza lui. Adevărul e că sunt cel puțin zece oameni care l-ar fi atacat bucuroși…
Glasul i se frânse, imaginea iubitului ei chinuit făcând-o să-și piardă din nou controlul. Pe obraz i se prelinse o lacrimă, în timp ce trăgea nicotină în plămâni, încercând să se adune. Hudson își păstră pe chip o expresie de însuflețire profesională, dar în sinea lui știa exact cum se simte Sandra. Era clar că-și VP - 24
imagina că ancheta n-are nicio șansă și că ar fi aproape imposibil să restrângă
numărul de potențiali suspecți, iar Hudson nu putea să-i contrazică evaluarea.
Declan McManus era un oportunist jegos, fără prea multe scrupule sau principii morale, dispus să demaște pe oricine ca să scoată un ban fără prea mare efort.
Își băgase nasul unde nu-i fierbea oala prea mult timp și poate că nu era surprinzător că se găsise cineva care să vrea să-i închidă gura de-a binelea. Nu era clar dacă o făcuse ca să împiedice o anchetă în desfășurare sau era o reglare de conturi mai vechi, dar la încheierea discuției, Hudson n-avea nicio îndoială
că, dacă McManus nu se recupera miraculos, să-l caute pe cel care-l atacase avea să fie un fel de căutat acul în carul cu fân.
Capitolul 12
Helen se strecură printre porți și se îndepărtă de curte, adâncită în gânduri.
Timpul petrecut cu Meredith fusese rodnic – simțea că aveau o idee destul de bună despre ce se petrecuse și era posibil să fi obținut niște dovezi criminalistice valoroase –, dar motivul acestei infracțiuni era învăluit în mister și existau șanse să și rămână așa, dacă nu reușeau să găsească informații credibile despre ce i se întâmplase lui McManus în ultima vreme. Intenția fusese să-l ucidă, asta era limpede, și s-ar fi putut dovedi util că el încă se agăța de viață.
Era puțin probabil să poată fi interogat în următoarele zile, poate chiar săptămâni, dar faptul că mai era în viață l-ar fi putut determina pe atacator devină necugetat. O să fie tentat să sune la spital? Poate chiar să se ducă acolo, ca să verifice starea fostului polițist aflat în suferință?
Chiar în timp ce formula gândul, Helen știa că e o mutare cu bătaie lungă.
Agentul McAndrew era acum în apartamentul din Thornhill al lui McManus, iar Hudson discuta cu iubita acestuia – poate că vreunul dintre ei o să găsească
ceva, dar ideea să parieze pe un singur suspect care sare în ochi părea un vis prea frumos, ținând cont de stilul de viață haotic al lui McManus și de anchetele lui diverse. Ideea o deprima pe Helen – cum s-ar descurca dacă ar fi avut un caz ușor, o anchetă pe care s-o încheie imediat, care să le ridice moralul și să le reamintească șefilor că erau buni la ce făceau. Însă norocul părea scump la vedere în ultima vreme.
Helen se târî spre motocicletă și, când se apropie de ea, moralul i se prăbuși și mai tare. Drept în față, sprijinită provocator de Kawasaki-ul ei, se afla Emilia Garanita.
VP - 25
— Dispari! se răsti Helen, înfuriată că ziaristei putea să-i treacă măcar prin cap să se atingă de motocicleta ei.
— Bună dimineața și ție, Helen, îi răspunse vioaie Emilia, trecându-și mâna peste șaua de piele, înainte să se îndrepte, fără tragere de inimă. Care-i treaba?
Chiar în timp ce rostea cuvintele, pe buze îi apăru un zâmbet răutăcios, iar privirea îi fugi spre ruinele care încă mocneau în spate.
— Vreo pistă care arde?
— Ce amuzantă mai ești și tu! mormăi Helen, trecând pe lângă ea spre motocicletă.
— Mi s-a mai spus. Dar asta nu prea e de râs, nu? întrebă Emilia, arătând spre locul faptei. Incendiere, tentativă de crimă, distrugerea proprietății. Ai vreo idee cine i-a pus gând rău lui McManus?
Ca de obicei, era enervant de bine informată.
— O să avem o conferință de presă mai târziu, Emilia. Dacă te interesează…
— A, știu, răspunse ziarista indiferentă. Mă întrebam doar dacă tu ai vreun suspect în minte. A fost cineva care-l viza pe el în mod special sau a fost un atac la întâmplare? Populația ar trebui să fie îngrijorată?
— Nu, populația e în deplină siguranță.
