Helen se urcă pe motocicletă și porni motorul, semnalând încheierea discuției. Dar Garanita nu terminase încă.
— Serios? Nu asta simt eu, absolut deloc. Atacuri, spargeri, furturi de mașini, incendii, de toate. Și rata voastră de rezolvare a cazurilor? Zero. Din câte văd eu, pare mai degrabă că orașul a fost scăpat de sub control, că pierdem bătălia în toiul unui val de infracțiuni fără precedent…
De data asta, Helen înclina să fie de acord cu ea. Situația chiar părea scăpată
de sub control în momentul ăsta. Dar n-avea să recunoască sub nicio formă.
— Mă bucur că am stat de vorbă, Emilia. Acum chiar trebuie să…
— N-ai niciodată senzația că ai stat în postul ăsta prea mult? Că poate nu mai ai nimic de oferit?
Întrebarea directă o luă pe Helen prin surprindere. Se întrebase exact același lucru la începutul săptămânii, până când inspectorul-șef Grace Simmons pusese capăt crizei ei de încredere în sine, reamintindu-i multele succese din trecut. Și totuși, întrebările, îndoielile rămăseseră. Emilia Garanita părea să simtă asta, zâmbind larg în timp ce aștepta o reacție. Însă Helen n-avea să intre în joc – nici azi, nici altă dată –, își coborî viziera și porni în trombă, învăluind-o pe ziaristă
într-un nor de praf.
Se îndepărtă în viteză, însă privirea îi fugi spre oglinda laterală. Și acolo o văzu pe ziaristă, care nu părea deloc tulburată de plecarea ei bruscă și agresivă.
VP - 26
De fapt, părea să se simtă bine, cu un zâmbet larg pe chip. Era o imagine care îi produse greață – nu doar aerul atotcunoscător și bucuria în fața situației dificile în care se afla Helen, ci și simpla ei prezență. Garanita fusese întotdeauna ca un ghimpe în coastă, dar acum, mai mult ca oricând, părea să fie un element opresiv. Era întotdeauna cu un pas înainte, întotdeauna pe urmă – de fapt, de câte ori avea probleme, amețită de noi vărsări de sânge și tragedii, Helen putea fi sigură că, dacă ridică privirea, o s-o vadă pe Emilia Garanita cu un zâmbet lipit pe față, gata să înfigă cuțitul.
Capitolul 13
Se uita la graffiti, speriată și îngrețoșată.
Lilah Hill se trezise târziu, mâncase în grabă micul-dejun, după care-și înșfăcase casca și o luase la fugă pe hol, disperată să nu întârzie la serviciu. Dar când se apropiase de ușă, văzuse prin geam că e ceva în neregulă; cineva îi profanase căsuța. Furioasă, descurajată, smucise ușa ca să vadă care erau pagubele, vrând să-și confirme că era vorba doar de niște copii care se prostiseră pe-acolo. Însă în adâncul sufletului, bănuia că profanarea avea rădăcini mai sinistre, iar bănuiala i-a fost confirmată de priveliștea care o întâmpină și care-i spulberă speranțele. Mânjită pe ușa din față și fereastra de-alături era o zvastică mare, neagră.
O lăsase fără suflare. Un simbol care purta în el ură, bigotism și dispreț. Un cuplu de tineri de culoare, ea și Martin mai înfruntaseră și înainte abuzuri și prejudecăți, dar niciodată ceva care să-i vizeze atât de direct, de personal, niciodată la ei acasă, ceea ce o lăsă zguduită și înspăimântată.
Rămăsese acolo un minut, poate două, cu brațele strânse în jurul corpului, până să-și dea seama că observaseră și alții atacul asupra casei lor. Mai mulți vecini se adunaseră în stradă, privind și discutând, în timp ce elevii din cartier treceau pe lângă casă, oprindu-se să vadă imaginea cumplită. În mod bizar și ridicol, Lilah se simțea stânjenită, rușinată, ca și cum actul de vandalism neprovocat ar fi fost vina ei. Erau singurul cuplu de culoare de pe stradă, ceea ce îi dăduse dintotdeauna un sentiment de disconfort, iar atacul ăsta îi sporea de zece ori stinghereala.
— Martin!
Vocea îi suna slabă și frântă, dar probabil că transmitea șocul și nefericirea, pentru că soțul ei apăru în câteva clipe. Ieși din casă și se întoarse ca să evalueze dezastrul.
VP - 27
— Uite ce-au făcut, șopti Lilah, cu glas tremurat.
Martin cercetă zvastica, având pe chip o expresie greu de descifrat.
— Probabil s-a întâmplat cât dormeam…, urmă Lilah, cu lacrimi în ochi.
Era un gând groaznic, ideea că în timp ce dormeau, cineva se furișase până la ușa lor și se aștepta ca Martin să reacționeze cu furie, înjurături și revoltă. Spre surprinderea ei, nu făcu decât să clatine din cap și să intre în casă.
— Martin? Unde te duci?
Suna jalnic, disperat și cam așa se și simțea. Își dădu seama că se dădea în spectacol și încercă să-și stăpânească emoțiile, să se controleze. Se îndepărtă
câțiva pași de casă, scoase telefonul și poză fațada mâzgălită. Însă chiar atunci Martin se întoarse, stricându-i cadrul. Spre marea ei surprindere, adusese o găleată de apă cu detergent și un burete.
— Ce faci? Nu putem curăța! exclamă Lilah, pornind în grabă spre el.
— Vrei s-o lăsăm așa?
— Nu, sigur că nu. Dar trebuie să fac poze. În plus, o să trebuiască să vadă și poliția.
— Chemi poliția?
Era greu de spus dacă era sarcastic sau doar surprins.
— Sigur că da. Trebuie să reclamăm.
— Că o să și facă mare brânză!
— Nu putem să lăsăm lucrurile așa.
— Păi, sună-i dacă vrei, dar atunci o să speli tu.
Trânti găleata jos și dădu să plece. Iar Lilah observă cămașa albă apretată și pantalonii bleumarin.
— Ai interviul pentru job…, zise ea, necăjită că uitase.
— Și nu ți-ai dori să-l ratez, nu? Tu m-ai tot bătut la cap să-mi găsesc un serviciu.
— Sigur că nu.
— Bine, pentru că n-o să las pe nimeni să-mi stea în cale.
