În timp ce vorbea, ridică privirea spre graffiti.
— Mai ales pe idioții ăștia fără minte. Nu-mi urezi baftă?
Lilah se conformă, sărutându-l cu căldură pe obraz, dar nu la asta-i stătea mintea. Sigur că Martin trebuia să plece, nu putea să se lase intimidat, dar chiar o s-o lase singură?
— Și dacă se întorc?
— N-o să se întoarcă, sunt niște lași.
— Ar fi putut face orice azi-noapte. Să toarne benzină prin fanta pentru scrisori sau…
VP - 28
— N-ar fi avut tupeu să facă așa ceva. N-o să-i mai vedem niciodată, crede-mă.
Martin se întoarse și se îndepărtă, verificându-și telefonul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nefericită, Lilah privi din nou fațada casei. Priveliștea era ca un pumn în stomac și de data asta simți o lacrimă prelingându-i-se pe obraz. Brusc, își dădu seama că-și pierde controlul, ca și cum n-ar ști ce i se întâmplă și nici dacă mai poate avea încredere în cineva.
— Doamne, ia uite…
Exclamația șoptită a băiețelului o smulse din gânduri. Se adună, își șterse lacrimile și sună la numărul de urgențe. În pofida dezaprobării lui Martin, o să
facă ce trebuie. Însă în timp ce aștepta să-i răspundă operatorul, privirea i se opri încă o dată asupra găleții și buretelui din fața ei și își dădu seama că nu voia nimic din ce urma – atenția, sâcâiala, judecățile nerostite. Nu, de fapt nu voia decât să dispară totul.
Capitolul 14
Lee Moffat își dădu capul pe spate și râse, scoțând un hohot grav și neplăcut, care zgâlțâi încăperea. Era mult mai bine decât ar fi putut spera.
— Și ce înseamnă asta? întrebă el, reușind în cele din urmă să se controleze, și se întoarse către însoțitorul lui.
— Că McManus e la terapie intensivă, că viața lui e în pericol, practic e prăjit tot, răspunse Darren cu accentul lui scoțian puternic, învăluind cuvintele. E
peste tot la știrile locale la radio, pe internet, peste tot.
— Și i-au dat numele?
— Da. „Declan McManus, un detectiv particular din zonă, fost polițist la Londra…”
— Arată-mi.
Lee îi făcu semn să-i dea telefonul, iar Darren se conformă, cam fără tragere de inimă. Noul său iPhone, șutit dintr-un Porsche pe care-l săltaseră cu trei zile în urmă, era mândria lui.
Lee citi știrile, sorbind din ochi imaginile cu incendiul și chicotind când dădu de poza cu McManus, care-l privea cu un chip dolofan și încruntat.
— Mă întreb cât ai paria că scapă, mormăi el.
— Mai bine sunăm la Ladbrokes, zic, glumi Darren sigur pe sine, dar cuvintele sale abia auzite se stinseră.
VP - 29
Lee nu-l băgă în seamă, pierdut în gânduri. Poate că McManus o să moară
din cauza rănilor și va fi redus definitiv la tăcere. Dacă nu, ar supraviețui distrus, înspăimântat, prea îngrijorat pentru pielea lui ca să-și mai bage nasul unde nu-i fierbea oala. Din fericire, lui Lee chiar nu-i păsa care dintre variante rămâne în picioare.
Oricum, viața lui tocmai devenise mult mai simplă.
Capitolul 15
— Știu că nu ne trebuie sub nicio formă încă un caz, dar asta avem până
acum.
Echipa se adunase în centrul de comandă de la Southampton Central și o urmărea pe Helen, care pusese fotografia lui Declan McManus pe panoul cu datele crimei.
— Declan McManus, 42 de ani. Născut la Belfast, dar și-a petrecut cea mai mare parte a vieții active la Londra, întâi ca detectiv-sergent la divizia de criminalitate financiară a poliției metropolitane, apoi ca detectiv-sergent căzut în dizgrație, dat afară pentru fraudă, contabilitate falsă, luare de mită și obstrucționarea justiției.
Se auziră aplauze ironice din spatele grupului, unul dintre polițiștii tineri încercând să detensioneze atmosfera.
Helen zâmbi scurt și continuă:
— Stă deja de doi ani în Southampton, unde lucrează ca detectiv particular.
Aseară, a fost victima unui incendiu provocat la biroul lui dintr-o baracă aflată în Locks Heath. Acum se află în comă indusă la spitalul universitar Southampton –
au zis că e în stare critică, dar stabilă –, deocamdată considerăm că e o tentativă
de asasinat.
— Cine știa că lucrează acolo? întrebă detectivul-agent Malik, cu un pas înaintea tuturor, ca de obicei.
