— Da, înainte. În ultima vreme, era un soi de bârlog-birou al lui Declan McManus, un detectiv particular de pe-aici.

— Am înțeles.

Downing vorbea pe un ton studiat neutru.

— Oricum, urmă Helen, îi anchetăm acum mișcările, contactele din ultimele săptămâni. Și a apărut și numărul tău.

Se uită după vreo reacție, vreo tresărire care să indice recunoașterea, vinovăția, poate chiar alertă, dar nimic. Chipul lui Downing rămase o mască de dezinteres profesional. Helen nu era surprinsă – îl cunoștea bine pe avocat de prin tribunalele din Southampton – și știa că era întotdeauna prietenos, politicos și calm. În particular, se întreba dacă-și lăsa vreodată garda jos.

VP - 34

— Numele nu-mi spune nimic, răspunse el în cele din urmă. Poți să mi-l descrii?

— Scund, lat, păr roșcat rărit, accent de Belfast. A fost pe vremuri polițist la Londra…

— A, da… Cred că știu la cine te referi, o întrerupse Downing. Avea un accent foarte pronunțat, din câte îmi aduc aminte. Era destul de greu să pricepi ce spune…

— Ce fel de legătură aveai cu el?

— Ei, m-a sunat pe mobil. Habar n-am cum a făcut rost de număr.

— Și?

— Păi, asta a fost acum vreo zece zile. Eram acasă, cu băieții, am fost tentat să-l las să sune, dar nu se știe niciodată cine ar putea fi, așa că am răspuns.

— Ce voia? insistă Helen, începând să aibă senzația că Downing pierdea timpul deliberat, pentru că ajunseseră deja la vreo 30 de metri de mașina lui.

Sesizându-i insistența, Downing se întoarse pentru prima dată spre ea.

— Căuta ceva de lucru.

— Ce anume?

— Păi, mi-a dat o prezentare scurtă a clienților lui. Sunt sigur că știi deja, dar lucrează cel mai mult pentru companii de asigurări și ocazional și pentru firme de avocatură locale. Supraveghere, verificări, discuții cu vecini, chestii de-astea

– ca să stabilească dacă oamenii care dau în judecată companii mari chiar au fost vătămați, sărăciți sau nedreptățiți, cum susțin că sunt, sau dacă există și în realitate copiii pentru care se solicită asigurările sociale. Practic, dacă nu poți să

scapi de ceva pe căi legale, folosești pe cineva ca McManus ca să vezi dacă nu există altă cale…

— Și asta a fost prima dată când a luat legătura cu tine?

— Singura dată, preciză Downing.

— Și tu ce i-ai spus?

— Nu mare lucru. După prezentare, i-am mulțumit și am închis. Nu era să-mi pierd sâmbăta discutând cu un necunoscut.

— Și asta a fost tot? Nu te-a mai sunat? Pe fix, la birou?

— Nu, nimic. Nu l-am prea încurajat, zic că a prins mesajul.

Ajunseseră la mașina avocatului, iar Downing încetini pasul, întorcându-se din nou spre Helen.

— Asta a fost tot sau…?

— Deocamdată.

VP - 35

Ar fi putut să mai insiste, dar povestea lui părea să se susțină. Înregistrarea convorbirilor lui McManus arăta un singur apel la numărul lui Downing, iar convorbirea durase mai puțin de un minut.

— Păi, atunci trebuie să plec. Dar chiar a fost o plăcere, Helen. Ai grijă de tine.

Făcându-i un semn călduros cu capul, Downing se întoarse și deschise portiera mașinii. Helen se trase înapoi și-l privi cum demarează, impresionată

fără să vrea. Alții ar fi fost poate tulburați de apariția ei neașteptată, dar Downing nici măcar nu grăbise pasul, rămânând tot timpul cordial, săritor și eficient. Păruse dornic s-o ajute, îi răspunsese la întrebări direct și fluent, având grijă să clarifice orice neînțelegere despre natura „relației” sale cu McManus.

Era însă discutabil dacă Helen ar fi fost în stare să-și dea seama dacă ar fi încercat s-o inducă deliberat în eroare. Downing era omul care trăia din minciună.

Încă se mai gândea la discuția lor când îi vibră telefonul și constată intrigată

că era Meredith.

— Neața, Meredith. Pot să te-ajut?

— Mai degrabă eu pe tine, răspunse ea veselă. Ai cum să treci un pic pe la laborator?

Helen se îndrepta deja în grabă spre motocicletă. Experiența îi spunea că

atunci când te sună Meredith, te duci fuga.

Capitolul 18

Se strădui să zâmbească, dar nu reuși să-și ascundă iritarea când detectivul-sergent Joseph Hudson se îndreptă spre ea în cafenea. Emilia Garanita terminase prânzul de jumătate de oră și abia aștepta să plece din popasul ăsta aglomerat de constructori – mirosul de rântaș și bacon începea s-o deranjeze.

— Ai întârziat, îl certă ea în timp ce el se așeză de cealaltă parte a mesei și aruncă o privire rapidă în jur, să verifice dacă erau urmăriți.

— Și eu mă bucur să te văd, Emilia, răspunse el, întorcându-se spre ea. Și scuze că te-am făcut să aștepți, dar n-avem mare lucru deocamdată.

— Lucrezi la cazul McManus?

Hudson încuviință.

— Helen a pus toată echipa să-i verifice contactele. Cam fără rost, de fapt; pare să-și fi petrecut mai tot timpul ținându-se după adolescente care nici nu-l băgau în seamă.

VP - 36

— Chiar așa de rău e? întrebă Emilia surprinsă. Credeam că în cazul cuiva ca el ar apărea un suspect care să sară în ochi, o anchetă în care să fi fost pe punctul să descopere ceva, cineva pe care să fi fost pe punctul să-l demaște…