— Și asta a fost prima dată când a luat legătura cu tine?
— Singura dată, preciză Downing.
— Și tu ce i-ai spus?
— Nu mare lucru. După prezentare, i-am mulțumit și am închis. Nu era să-mi pierd sâmbăta discutând cu un necunoscut.
— Și asta a fost tot? Nu te-a mai sunat? Pe fix, la birou?
— Nu, nimic. Nu l-am prea încurajat, zic că a prins mesajul.
Ajunseseră la mașina avocatului, iar Downing încetini pasul, întorcându-se din nou spre Helen.
— Asta a fost tot sau…?
— Deocamdată.
VP - 35
Ar fi putut să mai insiste, dar povestea lui părea să se susțină. Înregistrarea convorbirilor lui McManus arăta un singur apel la numărul lui Downing, iar convorbirea durase mai puțin de un minut.
— Păi, atunci trebuie să plec. Dar chiar a fost o plăcere, Helen. Ai grijă de tine.
Făcându-i un semn călduros cu capul, Downing se întoarse și deschise portiera mașinii. Helen se trase înapoi și-l privi cum demarează, impresionată
fără să vrea. Alții ar fi fost poate tulburați de apariția ei neașteptată, dar Downing nici măcar nu grăbise pasul, rămânând tot timpul cordial, săritor și eficient. Păruse dornic s-o ajute, îi răspunsese la întrebări direct și fluent, având grijă să clarifice orice neînțelegere despre natura „relației” sale cu McManus.
Era însă discutabil dacă Helen ar fi fost în stare să-și dea seama dacă ar fi încercat s-o inducă deliberat în eroare. Downing era omul care trăia din minciună.
Încă se mai gândea la discuția lor când îi vibră telefonul și constată intrigată
că era Meredith.
— Neața, Meredith. Pot să te-ajut?
— Mai degrabă eu pe tine, răspunse ea veselă. Ai cum să treci un pic pe la laborator?
Helen se îndrepta deja în grabă spre motocicletă. Experiența îi spunea că
atunci când te sună Meredith, te duci fuga.
Capitolul 18
Se strădui să zâmbească, dar nu reuși să-și ascundă iritarea când detectivul-sergent Joseph Hudson se îndreptă spre ea în cafenea. Emilia Garanita terminase prânzul de jumătate de oră și abia aștepta să plece din popasul ăsta aglomerat de constructori – mirosul de rântaș și bacon începea s-o deranjeze.
— Ai întârziat, îl certă ea în timp ce el se așeză de cealaltă parte a mesei și aruncă o privire rapidă în jur, să verifice dacă erau urmăriți.
— Și eu mă bucur să te văd, Emilia, răspunse el, întorcându-se spre ea. Și scuze că te-am făcut să aștepți, dar n-avem mare lucru deocamdată.
— Lucrezi la cazul McManus?
Hudson încuviință.
— Helen a pus toată echipa să-i verifice contactele. Cam fără rost, de fapt; pare să-și fi petrecut mai tot timpul ținându-se după adolescente care nici nu-l băgau în seamă.
VP - 36
— Chiar așa de rău e? întrebă Emilia surprinsă. Credeam că în cazul cuiva ca el ar apărea un suspect care să sară în ochi, o anchetă în care să fi fost pe punctul să descopere ceva, cineva pe care să fi fost pe punctul să-l demaște…
— Nimic evident. Toate dosarele au fost distruse, computerul furat. Avem ceva informații din telefon, dar își schimba SIM-ul și aparatele cu regularitate, ca să nu fie sparte, nu ne-am ales cu prea multe…
— Și camerele? Martori?
— Nu prea e acoperire în partea aia de oraș și nici nu te plimbi pe-acolo noaptea târziu, așa că…
— Deci dacă nu se trezește, să arate cu degetul pe cineva, vă agățați de fire de păr.
— Cam așa ceva, răspunse sec Hudson. Iisuse, ce trebuie să faci ca să fii servit aici?
Se uită de jur împrejur, căutând vreo chelneriță, dar Emilia n-avea timp de distrageri.
— Deci dacă scot în evidență lipsa de piste, paleta largă de posibili suspecți, resursele suprasolicitate și lipsa generală de direcție, ar fi corect?
— Asta-i, în mare, răspunse Hudson, îndreptându-și din nou atenția spre ea.
— Pentru că nu vreau să mă ia prin surprindere vreun iepure scos din joben.
— N-o să te ia.
