— Deci Emilia Garanita are dreptate, nu? N-avem nimic…

— Nu înțeleg, domnule…

— M-a sunat azi-dimineață, răspunse Abigail Miller, venind în ajutorul comisarului-șef, și a întrebat dacă pot să confirm că poliția din Hampshire este

„nedumerită” de tentativa de asasinat asupra lui McManus și „nu are piste concrete”. Părea să cunoască identitatea victimei și avea detalii corecte despre incidentul în sine, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva își încearcă

doar norocul…

— Sau are o sursă directă de informații, adăugă Peters.

— Adică?

— Nu face pe proasta, detectiv-inspector Grace. Avem scurgeri de informații?

— Cred că este foarte puțin probabil să fie cineva la Departamentul Cazuri Majore care să intre în cârdășie cu Garanita, interveni inspectorul-șef Simmons.

Am mai discutat cu detectivul-inspector Grace și înainte și…

— Atunci, poate că o să fie drăguță să împărtășească și cu mine ce crede, se răsti Peters. Garanita pare să fie spectaculos de bine informată despre anchetele noastre în desfășurare.

Helen ezită înainte să răspundă, cu o mulțime de gânduri contradictorii în minte. Se gândise și ea la același lucru, întrebându-se dacă Joseph Hudson n-ar putea fi tentat să-i ofere informații ziaristei. Sau dacă nu cumva vreunul dintre agenții mai tineri și fără experiență nu fusese mituit sau presat să ofere informații confidențiale. Înainte, nu luase în considerare ideea – ar fi fost o sinucidere profesională –, dar acum, pentru prima dată, începu să aibă îndoieli.

— Ei? întrebă răstit Peters.

— Înțeleg că așa ar putea să pară, dar cred că este foarte puțin probabil, răspunse Helen, mai încrezătoare decât era în realitate.

— Și atunci, cum îți explici? o contră Miller, ieșind din nou la atac.

— Garanita este o ziaristă foarte experimentată, care știe foarte bine să

manipuleze, răspunse Simmons, dar Miller o întrerupse din nou:

— Întrebarea mea era adresată detectivului-inspector Grace.

Helen era mirată de comportamentul lui Miller, care-și permitea s-o atace pe Simmons. N-ar fi făcut asta decât dacă Peters îi dăduse autoritatea s-o facă, iar acesta ar fi fost un precedent periculos.

— Inspectorul-șef Simmons are dreptate, răspunse ea. Garanita are mulți ani de experiență în care a întors știrile astfel încât să pună poliția din Hampshire într-o lumină proastă. Se pricepe și să exploateze orice canal de informații. În trecut, a vizat polițiști, analiști de date, chiar și membri ai echipei de relații cu VP - 43

presa – aici îi aruncă o privire sfredelitoare lui Miller – și nu există niciun indiciu că o ajută vreun membru al echipei mele, nici că avem vreo scurgere de informații. Așa că, în loc să ne îndreptăm atenția asupra lui Garanita, pot sugera să ne intensificăm eforturile în investigațiile pe care le-avem în față?

— Atunci, poți să ne garantezi personal că echipa funcționează cum ar trebui? Că trage toată lumea în aceeași direcție?

Ceva din tonul lui Peters insinua că o pregătea pentru cădere, că o s-o lase de izbeliște, dacă devenea necesar.

— Categoric, răspunse Helen ferm.

— Atunci, nu te mai reținem.

Peters se ridică, făcându-le semn spre ușă lui Helen și lui Simmons. Fusese pe cât de rău se așteptase ea să fie, dar, din fericire, pedeapsa se sfârșise.

— Mulțumesc, domnule.

Dădu din cap spre șeful secției, apoi se întoarse. Abigail Miller o privea așteptând o formă oarecare de rămas-bun, o recunoaștere a importanței și statutului său, însă lui Helen nici prin cap nu-i trecea să-i ofere așa ceva.

Traversă încăperea spre ușă, fără să-i arunce nici măcar o privire.

Capitolul 22

— Îmi pare rău, a fost o copilărie. Chiar ar fi trebuit să mă gândesc…

Helen își ceru scuze de la Grace Simmons când erau suficient de departe ca să nu le mai audă nimeni, în timp ce străbăteau coridorul pustiu.

— Nu-ți face griji, răspunse Simmons, scuturând cu furie din cap. Și mie îmi venea să-i trag una.

Helen râse fără să vrea. Fostul ei mentor știa întotdeauna cum s-o înveselească.

— Adică, pe bune, de unde atâta tupeu să-ți vorbească de sus în halul ăla? Ca să nu mai zic că a vorbit peste mine…

Simmons clătină din nou din cap, deși de data asta afișă și un zâmbet răutăcios.

— Doar pentru că a avut înainte câteva posturi prestigioase, câteva joburi sigure, de corporație, brusc e expertă în munca de poliție? Mi se urcă sângele la cap. Și de ce-o lasă Peters, numai Dumnezeu știe…

Ridică sugestiv dintr-o sprânceană, însă Helen evită insinuarea, pentru că nu voia s-o ia pe calea aceea.

VP - 44

— Sunt perfect de acord, dar o să încerc să mă port frumos pe viitor. N-am nevoie să mai deschid un front, crede-mă…

Zâmbetul de pe chipul lui Simmons începu să se șteargă. O clipă, Helen crezu că șefa ei o să dezvolte subiectul și o să-i pună întrebări neplăcute despre stadiul anchetei și starea de spirit a echipei, dar ea se opri și-i puse liniștitor mâna pe braț.

— O să faci cum crezi tu că e mai bine. Dar ține minte: eu îți asigur spatele. Și dacă o absolventă înfumurată de Relații media vrea să te provoace, trebuie să

treacă peste mine.

Zâmbind din nou, Simmons se îndreptă cu pas vioi spre biroul ei. Helen o privi îndepărtându-se, liniștită de sprijinul ei, dar tot agitată de întâmplările din după-amiaza asta. Avea senzația clară că Miller era hotărâtă să ducă mai departe agenda ostilă a comisarului-șef, fără să-i pese de preț – fie în privința moralului echipei, fie a capacității lor de a pune capăt actualului val de criminalitate. Helen spera că furia sa evidentă în fața raționamentului lui Miller, împreună cu insistența ei că temerile PR-istei erau nefondate, o s-o pună pe gânduri. Dar în timp ce se îndrepta spre centrul de comandă, se întrebă cât de eficientă fusese poziția ei. E greu să pari convingător când nu ești nici pe departe convins tu însuți – iar Helen simțea suspiciunea și stânjeneala pe care le lăsase în urmă. Își apărase poziția, cu sprijinul lui Simmons, dar avea o senzație neplăcută că era doar prima bătălie dintr-un război de durată, că hienele o să

dea în continuare târcoale.

Privind și așteptând momentul să atace.

Capitolul 23

Îi tremurau mâinile când închise lacătul ca să-și lege bicicleta de balustradă.

Trecuseră câteva ore de când reclamase profanarea casei unei polițiste empatice, iar de atunci fusese la serviciu, luase parte la două prezentări importante, dar răstimpul ăsta n-o prea ajutase să-și calmeze anxietatea, paranoia și teama. De fapt, acum era mai rău, iar Lilah arunca tot timpul priviri neliniștite peste umăr în timp ce venea spre casă, temându-se că ar putea fi urmărită.

Își lăsă bicicleta și se îndreptă cu pas grăbit spre treptele de la intrare, cu ochii țintuiți în pământ, disperată să evite vederea zidului pătat și a ușii mânjite.