Dimineață, se străduise din greu să șteargă graffitiul, zdrelindu-și degetele să

VP - 45

spele zidul cu un burete și săpun, dar conturul sumbru al zvasticii tot se mai vedea. Erau tot marcați de ura altcuiva.

Strecură cheia în broască și se grăbi să intre. În cursul zilei, primise multe mesaje pe WhatsApp de la vecini și prieteni care o întrebau dacă ea și Martin sunt bine. La început, fusese jenată, apoi furioasă că se simte stânjenită de ceva ce nu era vina ei, apoi doar neliniștită și deprimată. Le putea spune cum se simțea ea, chiar era fericită s-o facă, dar nu putea răspunde pentru Martin, care nu luase legătura cu ea de când plecase, la prima oră, la interviu.

— Alo? strigă Lilah în timp ce străbătea în grabă holul.

Era cât pe ce să năvălească în bucătărie, când zări silueta familiară a lui Martin în living.

— Aici erai, zise ea, îndreptându-se spre camera confortabilă. Ți-am dat mesaje toată după-masa. Cum a fost la interviu?

Martin Hill era întins pe canapea în pantaloni de trening și se uita la televizor, dar când intră Lilah, întoarse privirea spre ea.

— Cât de bine era de așteptat.

Îi stătu inima în loc când auzi tonul lui resemnat, dar continuă veselă.

— Asta-i bine. Când ai rezultatul?

— La sfârșitul săptămânii.

— Minunat. Păi, sunt sigură că ai avut același șanse ca și ceilalți. Cineva trebuie să câștige, nu?

Îi ridică picioarele de pe canapea și se așeză lângă el, lăsându-și geanta pe podea.

— Și ție cum ți-a mers?

Tonul lui Martin era ușor batjocoritor, ca și cum nu făceau decât să mimeze că sunt un cuplu fericit din suburbii, ca și cum n-ar fi fost decât un fel de joc.

— Bine, cred, minți ea. Am întârziat cumplit la muncă, dar au înțeles când le-am explicat ce s-a întâmplat.

— Și poliția?

Lilah spera că Martin n-o să aducă vorba despre poliție, dar acum nu mai putea evita subiectul.

— Au fost în regulă… chiar bine. Au venit repede, s-au arătat foarte îngrijorați…

— Și?

— Păi, au luat o declarație și au mai făcut niște poze. O să discute cu vecinii, o să verifice camerele video din zonă…

— O să ne vorbească toată lumea.

— Nu-i așa…

VP - 46

— Altceva? Alte piste?

Lilah își păstră expresia veselă, dar simți cum i se încordează tot corpul.

— Păi, au… au întrebat despre scandal.

Martin dădu din cap, dar nu spuse nimic.

— Evident, au un dosar în arhivă, se întrebau dacă există vreo legătură.

Vorbise pe un ton prudent, însă în mintea ei nu era nicio îndoială că exista o legătură între cele două evenimente. Cu o lună în urmă, fusese abuzată de un grup de tineri neonaziști în fața unui bar din centrul orașului. Martin intervenise și urmase o bătaie, toți cei implicați, mai puțin Lilah, ajungând la secția de poliție. Adolescenții primiseră un avertisment și fuseseră eliberați, ca și Martin, de altfel, numai că încă mai aveau resentimente din cauza modului în care fusese tratat de poliție.

— Deci consideră că asta e vina mea, spuse el, arătând spre fațada casei.

— Nu, sigur că nu.

— Pentru că eu am intervenit să te apăr, să-mi apăr iubita ca să nu fie atacată, eu sunt, cumva, responsabil?

— Îmi răstălmăcești cuvintele. Nu spun decât – asta crede poliția – că este posibil să existe o legătură, ca tipii ăia să fi aflat unde stăm și să ne atace.

— Să mă atace pe mine, vrei să spui.

— Nu, să ne atace pe noi. Suntem amândoi implicați, știi foarte bine.

— Oare?

— Da, bineînțeles.

— Ciudat, pentru că în ultima vreme simt cu totul altceva din partea ta. Mă

eviți, stai târziu la serviciu, te culci devreme, faci tot ce poți ca să nu fii cu mine…

Vorbea pe un ton măsurat și calm, dar cuvintele lui tot păreau o palmă în plină figură.

— Ei, hai, Marty. Știi că nu-i adevărat.

— Serios?

— Serios. Îmi place să stau cu tine.

— Și mie.

Își strecură mâna într-a ei și-i mângâie degetele.

— Dar trebuie să recunoști că ai fost distantă.

— Doar preocupată de muncă, atâta tot.

— Nu-i doar atât. De fapt, de la scandalul ăla, parcă n-ai mai vrea să fii văzută