— Avem nevoie de progrese, detectiv-inspector Grace. De niște rezultate.
Cum stăm cu incendierea?
— Primele stadii, domnule. Avem niște posibile piste pe care le urmărim…
— Vreun nume concret?
Se uita țintă la ea, provocând-o să-l dezamăgească. Era foarte tentată să-i ofere ce voia – să-i dea numele lui Lee Moffat –, dar refuză s-o facă, mai ales cât încă încercau să stabilească dacă tânărul huligan era implicat în vreun fel în infracțiune.
— Nu încă, dar ne mișcăm foarte repede…
— Și victima? E vreo șansă să-și recapete cunoștința? Poate să-l identifice pe atacator?
— Este o posibilitate, răspunse Helen prudent. M-au sunat mai devreme de la spital. Ziceau că a reacționat bine la tratament, antibioticele par să aibă
efect… dar evident că trebuie să se miște foarte încet, ținând cont de gravitatea rănilor, și de aceea se află încă în comă indusă…
VP - 42
— Deci Emilia Garanita are dreptate, nu? N-avem nimic…
— Nu înțeleg, domnule…
— M-a sunat azi-dimineață, răspunse Abigail Miller, venind în ajutorul comisarului-șef, și a întrebat dacă pot să confirm că poliția din Hampshire este
„nedumerită” de tentativa de asasinat asupra lui McManus și „nu are piste concrete”. Părea să cunoască identitatea victimei și avea detalii corecte despre incidentul în sine, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva își încearcă
doar norocul…
— Sau are o sursă directă de informații, adăugă Peters.
— Adică?
— Nu face pe proasta, detectiv-inspector Grace. Avem scurgeri de informații?
— Cred că este foarte puțin probabil să fie cineva la Departamentul Cazuri Majore care să intre în cârdășie cu Garanita, interveni inspectorul-șef Simmons.
Am mai discutat cu detectivul-inspector Grace și înainte și…
— Atunci, poate că o să fie drăguță să împărtășească și cu mine ce crede, se răsti Peters. Garanita pare să fie spectaculos de bine informată despre anchetele noastre în desfășurare.
Helen ezită înainte să răspundă, cu o mulțime de gânduri contradictorii în minte. Se gândise și ea la același lucru, întrebându-se dacă Joseph Hudson n-ar putea fi tentat să-i ofere informații ziaristei. Sau dacă nu cumva vreunul dintre agenții mai tineri și fără experiență nu fusese mituit sau presat să ofere informații confidențiale. Înainte, nu luase în considerare ideea – ar fi fost o sinucidere profesională –, dar acum, pentru prima dată, începu să aibă îndoieli.
— Ei? întrebă răstit Peters.
— Înțeleg că așa ar putea să pară, dar cred că este foarte puțin probabil, răspunse Helen, mai încrezătoare decât era în realitate.
— Și atunci, cum îți explici? o contră Miller, ieșind din nou la atac.
— Garanita este o ziaristă foarte experimentată, care știe foarte bine să
manipuleze, răspunse Simmons, dar Miller o întrerupse din nou:
— Întrebarea mea era adresată detectivului-inspector Grace.
Helen era mirată de comportamentul lui Miller, care-și permitea s-o atace pe Simmons. N-ar fi făcut asta decât dacă Peters îi dăduse autoritatea s-o facă, iar acesta ar fi fost un precedent periculos.
— Inspectorul-șef Simmons are dreptate, răspunse ea. Garanita are mulți ani de experiență în care a întors știrile astfel încât să pună poliția din Hampshire într-o lumină proastă. Se pricepe și să exploateze orice canal de informații. În trecut, a vizat polițiști, analiști de date, chiar și membri ai echipei de relații cu VP - 43
presa – aici îi aruncă o privire sfredelitoare lui Miller – și nu există niciun indiciu că o ajută vreun membru al echipei mele, nici că avem vreo scurgere de informații. Așa că, în loc să ne îndreptăm atenția asupra lui Garanita, pot sugera să ne intensificăm eforturile în investigațiile pe care le-avem în față?
— Atunci, poți să ne garantezi personal că echipa funcționează cum ar trebui? Că trage toată lumea în aceeași direcție?
Ceva din tonul lui Peters insinua că o pregătea pentru cădere, că o s-o lase de izbeliște, dacă devenea necesar.
— Categoric, răspunse Helen ferm.
— Atunci, nu te mai reținem.
Peters se ridică, făcându-le semn spre ușă lui Helen și lui Simmons. Fusese pe cât de rău se așteptase ea să fie, dar, din fericire, pedeapsa se sfârșise.
— Mulțumesc, domnule.
Dădu din cap spre șeful secției, apoi se întoarse. Abigail Miller o privea așteptând o formă oarecare de rămas-bun, o recunoaștere a importanței și statutului său, însă lui Helen nici prin cap nu-i trecea să-i ofere așa ceva.
Traversă încăperea spre ușă, fără să-i arunce nici măcar o privire.
Capitolul 22
