— Sigur că nu…
— Poate crezi că, dacă te îndepărtezi de mine, o să fii mai fericită, mai în siguranță…
Își trase degetele din mâna ei și i le strânse în jurul încheieturii, ca și cum ar fi legat-o de el.
— Am spus vreodată ceva care să te facă să crezi asta? protestă ea.
— Nu, dar ai gândit-o, știu că așa e…
Apăsarea mâinii pe încheietura ei era tot mai puternică, iar degetele lui îi ciupeau pielea.
— Nu-i adevărat. Te iubesc, îmi place locul ăsta, e căminul nostru…
— Recunoaște, vrei să scapi. Vrei să mă lași, să-ți reduci pierderile…
— Nu, nu. Te rog, Martin, mă doare…
Durerea era tot mai puternică; acum unghiile lui i se adânceau în piele.
— Atunci recunoaște.
— Nu, n-o să recunosc. Pentru că nu e adevărat.
Era hotărâtă să nu cedeze, să nu-i facă jocul.
— Te iubesc. N-o să te părăsesc niciodată.
Fără niciun avertisment, presiunea se reduse, Martin eliberându-i încheietura și zâmbind ușurat.
— Și eu te iubesc. O să te iubesc întotdeauna.
Se aplecă și o sărută blând pe frunte.
— Și nu mă băga în seamă. Cred că sunt mai încordat decât credeam de toată
chestia asta.
Lilah încuviință, dar nu spuse nimic, prinzându-și cu cealaltă mână
încheietura care-i zvâcnea.
— Ce zici, comandăm o pizza? Mi-e o foame de lup…
Fără să aștepte răspunsul, se duse în hol. După doar o clipă, strigă s-o întrebe ce pizza voia. Lilah răspunse mecanic, dar în realitate nu-i păsa ce comandă.
Avea nervii întinși și moralul la pământ – mâncarea n-o atrăgea deloc.
— Da, pot să fac o comandă, vă rog?
Martin era în hol și nu se vedea, prins în discuția cu Domino Pizza. Lilah rămase nemișcată o clipă, luptându-se cu ea, apoi se aplecă să-și deschidă
VP - 48
geanta. Cotrobăi și scoase o sticluță de vodcă, căreia-i deschise dopul dintr-o singură mișcare exersată. Știa că nu făcea ce trebuie – era nechibzuit, prostesc, o dovadă de slăbiciune –, dar de asta avea nevoie acum. Înăbușindu-și suferința, duse sticluța la gură și începu să bea.
Capitolul 24
Rămase cu ochii lipiți de drum și apăsă de mai multe ori accelerația, forțând mașinile să se dea deoparte din calea lui. Era târziu, dar mai erau câțiva rătăciți pe străzi, navetiști care se îndreptau spre casă. Joseph Hudson ar fi vrut să
pornească sirena și să-i împrăștie, dar nu îndrăznea să-și trădeze prezența, mai ales când succesul era atât de aproape. Era nevoit să se bazeze pe luminile albastre și niște manevre de depășire îndrăznețe ca să ajungă la timp.
— Când ajungem? întrebă el, fără să se întoarcă spre însoțitorul lui.
— Două minute, răspunse agentul Reid, cu ochii ațintiți pe Google Maps.
Traficul se eliberează după asta.
— Unde sunt ceilalți?
— McAndrew și Edwards sunt chiar în urma noastră. Cel mult un minut…
Hudson aruncă o privire în retrovizoare și zări o luminiță albastră în depărtare.
— Bun. Avem vreo veste de la bază?
— Încă nimic. Vrei să…
— Nu, ne descurcăm.
