Moffat era un copil al străzii, cu instincte de supraviețuire bune și, dându-și seama că n-are nicio șansă să deschidă fereastra, așteptă până când Hudson ajunsese aproape de el înainte s-o zbughească din nou. Polițistul nu reuși să se oprească și trecu pe lângă el, intrând în fereastra bătută în scânduri. Se smulse din ea și se întoarse, răsuflând greu și jenat, dar îl văzu pe Moffat alergând.

Mai exista oare și altă cale de scăpare? Poate undeva, pe acoperiș? Hudson se îndepărtă de perete și o luă la fugă pe urmele lui, mai șovăitor acum, când îl ardeau plămânii și i se zbătea inima în piept. Moffat se îndepărta tot mai mult, sigur că va scăpa… apoi, brusc și pe neașteptate, căzu cu o bufnitură când agentul McAndrew apăru din beznă și execută un placaj de rugbi perfect sincronizat, care-l trimise pe suspect la pământ.

Surprins și încântat, Hudson se strădui să ajungă la ei și-l găsi pe Moffat zvârcolindu-se pe podeaua murdară, în timp ce McAndrew îi punea cătușele.

Apoi îl ridică și-i citi drepturile, rapid și profesionist. Moffat părea incapabil să

înțeleagă, uimit de ce tocmai îl lovise.

— Bine, șefu’, spuse McAndrew, cu fața plină de murdărie. Îl ducem la secție?

— Categoric, dar dă-mi voie…, răspunse Hudson, apropiindu-se ca să-l preia pe prizonier.

— E în regulă, l-am prins.

— Nu, nu, insist. Ai făcut destul.

McAndrew nu părea foarte încântată să predea premiul muncit din greu, dar tonul lui Hudson nu admitea niciun protest.

— Și bravo, o să mă asigur că ești menționată în raport, urmă el cu căldură, prinzând cu mâna încheieturile încătușate ale bărbatului și ducându-l spre scări.

Operațiunea avusese momente problematice, dar se încheiase cu un triumf.

În afara unui genunchi julit, Hudson obținuse exact ce voia. Un suspect în custodie, numele lui pe mandatul de arestare și, presupunând că Emilia Garanita se afla la post, cum stabiliseră, poza lui în ziarele de mâine.

VP - 58

Capitolul 29

— Nu înțeleg ce legătură are cu mine. N-am mai auzit niciodată de individul ăsta…

Stânjeneala lui Amar Goj era autentică, dar oare și revolta lui era la fel? Cu siguranță că făcea un spectacol bun – gazda ofensată târâtă de la petrecerea de logodnă a fiicei sale –, însă Helen nu era sigură că o convinge, în situații asemănătoare, când persoane nevinovate erau interogate în momente nepotrivite, se vedea furia reală. Helen își privi interlocutorul și avu senzația că

asta încerca să transmită Goj, și totuși nu reușea decât să pară defensiv și agitat.

— Cum ziceați că-l cheamă? McKenzie?

— McManus. Declan McManus. E detectiv particular.

— Păi, nu-l știu. Ce nevoie să am eu de un detectiv particular? Sunt director de operațiuni la spitalul pentru copii Southampton…

— Da, așa ați spus.

— Mă interesează să salvez vieți, să ajut oameni. Nu să-i spionez.

— Și puteți dovedi unde vă aflați aseară? Între 22 și miezul nopții?

— Sigur, răspunse Goj ferm, fără nicio intenție să continue.

— Și… erați acasă? La serviciu?

— Niciuna, nici alta, veni răspunsul înțepat. Căutam niște lucruri de ultim moment pentru petrecere.

— Așa…

— Kaya a hotărât că vrea niște mărturii pe care invitații să le ia acasă, dulciuri și altele. Era chiar în ultimul moment, dar știu un magazin în Hedge End care e deschis până târziu, așa că m-am dus acolo.

Helen își notă informația, fără să-și ia ochii de la el.

— Și o să confirme și ei, nu?

— Trebuie să-i întrebați. Dar sunt tot timpul foarte ocupați. E un loc cunoscut printre taximetriști și păsări de noapte, s-ar putea să fie problematic să distingă

un bărbat de vârstă mijlocie cu turban de altul…

Helen încuviință, curioasă să afle de ce se asigurase Goj deja că alibiul lui ar putea să nu se confirme, dar nu insistă. N-avea niciun rost să-l pună la zid până

n-avea și un motiv s-o facă.

— V-ați dus cu mașina?

— Da, am luat Jaguarul. Verificați camerele de pe drum, ar trebui să puteți vedea unde m-am dus.

VP - 59

Îi zâmbea, încercând să pară relaxat și sigur pe sine, dar ochii îi trădau neliniștea.

— Și acum, dacă nu mai e și altceva, chiar ar trebui să mă întorc la oaspeții mei.

— Sigur, încuviință Helen, trăgându-se într-o parte ca să-l lase să treacă.

Îl lăsă să facă vreo câțiva pași spre ușă, apoi vorbi din nou.

— Mai e ceva…

Goj se opri și se întoarse din nou spre ea. Helen era intrigată să-l vadă că

transpira abundent și avea broboane pe fruntea încrețită.

— Aveți cumva un hanorac de cașmir Rick Owens?

Urmă o pauză îndelungată, în care Goj se uită la ea. Părea de-a dreptul năucit de întrebare.

— Vi se pare că sunt genul care să poarte hanorace? răspunse el în cele din urmă printr-o glumă.

— Înregistrările lor arată că ați cumpărat unul acum trei luni. Ați folosit un card de credit Visa la cumpărare; am numărul pe-aici, pe undeva…

— Tot ce se poate, recunoscu el. Am multe piese de îmbrăcăminte; moda e un fel de hobby pentru mine.