— Sigur.
Hudson îi aruncă o privire, căutând vreun semn de nemulțumire. Dar spre deosebire de veșnicul ghimpe în coaste care era Malik, agentul Reid părea netulburat – de fapt, părea entuziasmat, iar Hudson era mulțumit că petrecuse atâta timp cultivându-l. Reid era un polițist talentat și ambițios, care privea spre viitor și care, cu timpul, se putea dovedi un aliat de valoare.
Hudson reveni cu privirea la drum și acceleră. Traficul se eliberase și era hotărât să profite cât mai mult. Ca și Reid, Hudson era în priză. Încă de când obținuseră o posibilă adresă a lui Lee Moffat, fusese plin de energie și concentrat, derulând în minte prinderea și arestarea tânărului răufăcător. Cu puțin noroc, avea să fie reținut, dus la secție și în sala de interogatoriu înainte să
prindă de veste Helen Grace. Cu cât avea ea de-a face mai puțin cu acest succes, cu atât mai bine.
VP - 49
Se apropiau de intersecție, iar el semnaliză stânga și viră, ieșind de pe drumul principal. Nu toate operațiunile de genul ăsta erau plăcute – acum șase luni, urmărise o mașină într-o cursă de mare viteză care o luase razna cu totul –, dar când aveai vântul în pânze, nu se compara cu aproape nimic altceva. În seara asta, simțea că deține controlul, că se află la comandă, ca și cum ar fi putut supune întreaga lume.
— E prima la dreapta. Poate vrei să…
Hudson era deja cu un pas înaintea lui și tocmai stingea girofarul. Pe aleea următoare se deschidea o intrare, iar Hudson nu pierdu vremea, traversând șoseaua și intrând pe străduță.
Pătrunseseră adânc în Woolston, o parte deloc atrăgătoare a orașului, cu atât mai puțin după lăsarea serii. Dincolo de apă se vedea Ocean View, dar apartamentele și restaurantele de lux din golf păreau în altă lume decât casele și depozitele părăginite aflate de partea asta a canalului Solent. Nu era o zonă
unde să vii ca să fii văzut. Era un loc unde veneai să te ascunzi.
— Care dintre ele e?
— Stai un pic…
Reid verifica intrările întunecate, încercând să distingă numerele.
— Un pic mai departe, mai mergi nițel. Uite, asta-i…
Hudson reduse viteza și apoi opri motorul. Se uită pe geam și cântări din priviri clădirea tristă de vizavi. Poate că fusese cândva plină de viață, o locuință
veselă și zgomotoasă de docheri, dar acum părea singuratică și uitată.
Ferestrele erau bătute în scânduri, iar ușa era asigurată cu un oblon metalic.
Părea abandonată din toate punctele de vedere, dar informațiile lor erau detaliate și clare – Lee Moffat se întâlnise recent aici cu câțiva proprietari de ateliere ca să facă înțelegeri, iar unul dintre ei dezvăluise, sub constrângere, că
Moffat și locuia aici. Martorul îl zărise în locul ăsta cu nici două zile în urmă și susținea că de obicei putea fi găsit seara devreme, când venea să se drogheze.
Ceea ce îi convenea de minune lui Joseph Hudson.
Auzi un zgomot și, când ridică privirea, îi văzu pe McAndrew și Edwards parcând. Îi făcu un semn cu capul lui Reid și coborâră amândoi, grăbindu-se către colegii lor.
— Telefoanele pe modul silențios.
Reid reacționă și ajustă setările telefonului. În timpul ăsta, Hudson profită de neatenția lui și trimise un mesaj rapid, după care își trecu și el telefonul pe silențios. Mulțumit, se întoarse către întăririle care se apropiau.
Fără alte discuții, Hudson o luă înainte spre ușa din față. Nu se miră că lacătul era spart. Prinse ușor clanța metalică între degete și o apăsă, asigurându-se că
VP - 50
nu trage cadrul greu al ușii peste podea. Iar acum, în fața lor se deschidea interiorul, întunecat și neprimitor.
Se întoarse către colegii lui, cu un zâmbet larg pe chip, și îi întrebă în șoaptă:
— Gata?
Trei capete încuviințară la unison, încât Hudson se întoarse, își scoase bastonul de la centură și păși în beznă.
Capitolul 25
Helen intră în încăpere, apoi se opri. Centrul de comandă, care ar fi trebuit să
forfotească de activitate, era practic pustiu. Trei chipuri singuratice, izolate și atente la computerele lor, erau singurii polițiști prezenți.
— Unde-i toată lumea? se interesă Helen, îndreptându-se către detectivul-agent Malik.
— Șefa?
— Restul echipei. Unde sunt? Nu-mi aduc aminte să le fi spus tuturor că pot să plece devreme…
— Ah, nu s-au dus acasă, răspunse Malik, sărind în apărarea colegilor ei.
— Și atunci, unde sunt?
— Urmăresc o pistă, șefa.
— Ce pistă?
Malik ezită, părând să nu știe sigur cum să procedeze.
