— Și o pereche de pantofi de sport Philipp Plein.
— Din nou, tot ce se poate. În general, port pantofi de sport de marcă…
— Și ce număr purtați? urmă Helen, coborându-și privirea spre pantofii de piele lăcuiți. 42? 43?
— 42, răspunse Amar încet, tot mai nedumerit și nehotărât.
— Minunat, mulțumesc. A fost de mare ajutor. Bucurați-vă de seara asta, dar poate mai rămâneți în oraș câteva zile; s-ar putea să avem nevoie să mai stăm de vorbă cu dumneavoastră.
Goj încuviință jenat, apoi se întoarse și se îndepărtă în grabă. Helen îl privi plecând, amuzată să vadă că părea să meargă mai repede cu fiecare pas, ca și cum ar fi fost disperat să iasă din raza ei vizuală. Nu era ceva neobișnuit; uneori, avea efectul ăsta asupra altora, dar dorința de a fugi a directorului din sistemul sanitar i se păru importantă. Tot spectacolul pe care-l dăduse exact asta fusese
– o etalare artificială de încredere în sine, exuberantă și nevinovăție, cu scopul s-o pună pe o pistă greșită. Însă păruse o făcătură și fusese neconvingător; Goj contrazisese protestele prin graba cu care se retrăsese. Era evident zguduit și descurajat de apariția neașteptată a lui Helen – nici chiar acum nu rezistase să
nu mai arunce o privire scurtă și nervoasă peste umăr, înainte să scape în sfârșit de-a binelea și să se arunce în zgomotul și culorile sălii de evenimente, unde trase hotărât ușa în urma lui.
VP - 60
Capitolul 30
— Ai ajuns devreme.
Alexia stătea în prag, cu brațele încrucișate, în calea lui.
— Am zis ora 20, băieții sunt încă la masă. Graham abia a ajuns acasă…
— Bună, băieți, a venit tata! strigă Robert peste umărul ei, fără s-o bage în seamă.
Ceva mai departe, Alexia auzi scaunele zgâriind podeaua când gemenii se ridicară de la masă. După câteva clipe, goneau pe hol spre ei. Alexia fierbea de furie, sigură că Robert încurcase cu bună știință programul, doar ca să facă
probleme, dar își înăbuși furia, hotărâtă să nu se certe în fața băieților.
— Tati!
Se aruncară pe el, prăbușindu-se în brațele-i larg desfăcute. Fără să vrea, Alexia simți un fior de tristețe. Nu voia să se întoarcă în timp, nu mai voia să fie doamna Downing, dar în sufletul ei tânjea după vremurile când viața era mai simplă, mai lipsită de complicații.
— Mă bucur foarte tare să vă văd. V-a fost dor de mine?
Robert se dădea în spectacol, ciufulindu-i și tot pupându-i, însă Alexia nu-și trădă sentimentele. Poate că Robert exagera de ochii ei, dar acolo era dragoste adevărată, așa că lăsă de la ea. În plus, dacă scopul era s-o scoată din sărite sau poate s-o înmoaie, își pierdea timpul. Știa ea ce era bine pentru copii și nu tolera să dea înapoi acum.
— Ce-ar fi să vă luați lucrurile, ca să putem s-o ștergem?
Freddie și Joshua se întoarseră spre ea, rugători.
— Nu v-ați mâncat încă budinca, băieți…
— Nu mă deranjează să le dau de mâncare la mine, o întrerupse Robert.
Avem înghețată cu aluat de fursecuri și cu bezele și caramel…
Cuvintele rămaseră plutind în aer, încântându-i pe băieții flămânzi.
— Te rog, mami, putem?
Știa că, dacă spune nu, Graham o să fie ofticat, dar cu timpul învățase când e cazul să se lupte și când nu.
— Atunci mergeți.
O tuliră, împingându-se ca să ajungă la scări.
— Bagajele sunt făcute, luați-vă doar periuțele de dinți, strigă în urma lor, după care se întoarse spre soțul ei. Știi, pentru un bărbat matur și inteligent, e cam juvenil…
— Să vreau să-mi văd băieții?
VP - 61
— Să marchezi puncte, să cumperi afecțiune, să încalci înțelegerile…
— Ah, tu ești experta în domeniu, dragostea mea. Știi, eu, când m-am însurat, m-am însurat pe viață…
Robert ridică mâna dreaptă, pe care se vedea încă verigheta.
— Serios? Vrei să purtăm iar discuția asta?
— De ce nu? Stigmatizarea femeii care înșală mi se pare foarte distractivă.
Înainte să-și dea seama, făcu un pas spre el. Era copleșită de șoc și furie.
Robert nu-i mai vorbise niciodată așa și nu putea să-l lase să scape. Ridică mâna și se pregăti să-l plesnească, dar chiar atunci îi auzi pe băieți alergând la etaj.
Lăsă mâna în jos și făcu un pas în spate, șuierând furioasă.
— N-ai decât să spui ce vrei, Robert. Să faci ce vrei. Dar n-o să aibă nicio importanță.
— Mai vedem.
— Asta-i o luptă pe care nu o s-o câștigi.
— Tu spune-ți asta în continuare, Alexia…
— Vorbesc serios, Robert, nu mă presa.
Fostul ei soț nici nu clipi, era ciudat de calm, chiar triumfător. Iar acum băieții dădură fuga lângă el, sărutând-o distrat pe mama lor și gonind spre Mercedes.
Alexia îi aruncă o privire pătrunzătoare, dintr-odată alarmată. Astă-seară era ceva diferit, se schimbase ceva. În certurile dintre ei, ea avusese întotdeauna poziția dominantă, fusese întotdeauna în stare să-l pună în dezavantaj, dar acum părea dornic și capabil să treacă la ofensivă, să ducă lupta pe terenul ei. Și ca pentru a sublinia acest lucru, Robert se aplecă, iar buzele lui aproape că-i atinseră urechea când îi șopti:
— Ne vedem la tribunal, Alexia.
Capitolul 31
