— Păi… Detectivul-sergent Hudson a… el și detectivul-agent Reid au obținut o posibilă adresă a lui Lee Moffat, s-au dus să-l ridice.
— Asta nu explică absența celorlalți.
— Detectivii-agenți Edwards și McAndrew au plecat să-i sprijine…
— Și ceilalți?
— Verifică alte două posibile adrese ale lui Moffat, în Portswood și Freemantle…
Helen nu știa cum să reacționeze; nu-i venea să creadă ce aude. Detectivul-sergent Hudson, adjunctul ei, convocase aproape toată echipa ca să urmărească
pista lui, fără să se deranjeze să o întrebe. Bănuia că ar fi luat pe toată lumea dacă ar fi putut, dar știa că nu era cazul să exagereze cu detectivul-agent Malik, care nu era chiar o admiratoare de-a lui. Probabil că nu era tocmai surprinzător, ținând cont că aproape o omorâse într-o urmărire în viteză acum nici șase luni.
Helen se întoarse și puse mâna pe telefon, însă chiar când căuta numărul lui Joseph Hudson, o auzi pe Malik dregându-și vocea.
VP - 51
— Da? spuse Helen, cu degetul deasupra butonului de apelare.
— A mai fost ceva și aș vrea să-ți arăt…
Atitudinea îi era șovăitoare, dar insistentă, iar Helen știa că e bine să trateze cu seriozitate intervenția ei. Lăsă telefonul deoparte și se duse la biroul lui Malik.
— Ce-ai aflat?
— Păi, deocamdată am reușit să identificăm șapte dintre cei 15 localnici care au cumpărat hanoracul Rick Owens. Cinci dintre ei sunt verificați, au alibiuri solide, dar mai sunt câțiva pe care cred că ar trebui să-i cercetăm. E un Sam Becker, care pare să ne respingă apelurile, și tipul ăsta…
Îi întinse lui Helen un print, dominat de o poză de profil lucioasă a unui bărbat chipeș de vârstă mijlocie, cu o barbă tunsă îngrijit și un turban portocaliu-aprins.
— Amar Goj, citi Helen, cercetând detaliile.
— E născut și crescut în Southampton și e bine cunoscut în comunitatea sikh.
Foarte implicat în activitățile de la templul principal și în organizațiile de caritate locale, apare des în articole pozitive din Evening News…
— Nu prea pare genul de incendiator…
— Sigur, dar a cumpărat unul dintre hanorace acum vreo trei luni și e și ceva curios în legătură cu el. Lucrează la spitalul pentru copii din Southampton, ca director de achiziții…
— Nu acolo lucra și victima înjunghierii? întrebă Helen, îndreptându-și privirea spre panoul cu datele crimei. Alison Burris lucra în același departament, parcă.
— Mai mult de-atât. Amar Goj era șeful ei. A lucrat în subordinea lui în ultimul an.
Helen coborî privirea spre chipul zâmbitor și sigur pe sine al lui Goj. Cu siguranță profesionistul chipeș nu arăta a asasin care lovește în toiul nopții, dar legătura dintre el și victima unei crime recente era evidentă și nu putea fi trecută cu vederea.
— Bravo, detectiv-agent Malik. Poți s-o iei din loc.
Helen se întoarse și se îndreptă grăbită spre ușă, luându-și în drum casca și cheile. Hudson n-avea decât să-și urmărească pista, ea avea s-o urmărească pe a ei.
Era momentul să-l cunoască pe Amar Goj.
VP - 52
Capitolul 26
Era pe aici, pe undeva. Întrebarea era unde.
Hudson pășea pe podeaua denivelată, ținând lanterna ferm și luminând în arc, de la stânga la dreapta. Raza era puternică și arunca umbre imense, sinistre, proiectând pe pereți siluetele unei grămezi de motoare, scaune de mașină, chiar și șasiuri întregi. Inițial, păruse un cimitir de mașini, dar privit mai de aproape, se dovedise un fel de showroom – lanterna lui Hudson cădea pe embleme de BMW, Mercedes, Audi, Porsche. Era ca peștera lui Aladin cu piese și accesorii luate de la diverse mașini. Nu era de mirare că dealerii și mecanicii de pe piața neagră făceau cărare la ușa lui Moffat.
Cei patru polițiști se răspândiră, ținând pasul unul cu altul și nelăsând garda jos nicio clipă. Moffat și oamenii lui nu se temeau de poliție – tot intraseră și ieșiseră din închisoare încă de când mergeau de-a bușilea –, iar ultimele evenimente arătaseră că recurgeau bucuroși la violența extremă. Singura lor îngrijorare reală era că ar putea fi prinși – libertatea de a se bucura de câștigurile lor ilicite era cea mai importantă – și s-ar fi bătut pe viață și pe moarte ca să evite așa ceva. De unde nevoia de prudență maximă.
Hudson cercetă încăperea vastă din fața lor. Era un fost depozit de la docuri, înțesat cu piese și șasiuri de mașină, care puteau asigura acoperire pentru cineva dornic să rămână ascuns. Oare Moffat se afla în încăpere chiar acum, ferit, așteptând să o șteargă, așteptând să lovească? Hudson își simțea inima bubuind și simțea și victoria, însă nu merita să se aleagă cu o șurubelniță înfiptă
în măruntaie, așa că se apropia prudent de fiecare obstacol, asigurându-se că
are cale liberă înainte să treacă mai departe. Orice scăpare îi putea costa pe el și pe colegii lui.
Merse mai departe, pe lângă șasiul unui sedan BMW golit complet, ca o carcasă în deșert. Mașina de lux rămasă doar un schelet părea ceva greșit, chiar sinistru, și-l făcu pe Hudson să se înfioare. Luminată de lanterna lui pătrunzătoare, părea cumva să prevestească decăderea sau chiar moartea.
Cercetă mai rapid acum drumul, temându-se de o ambuscadă.
Se apropiau deja de fundul încăperii. Dacă Moffat se retrăsese când intraseră
ei, aici avea să-și stabilească ultima linie de apărare. Hudson se întrebă din nou dacă n-ar fi trebuit să solicite întăriri înarmate, dar alungă gândul. N-avea cum s-o facă fără s-o alerteze pe Helen Grace, trebuia să se descurce. Totuși, se simțea expus doar cu un baston care să-l protejeze în timp ce se strecura în colțul întunecat al încăperii.
VP - 53
Chiar în fund, lângă niște uși duble cu grilaj, se afla o mașină nouă. Un Lexus negru, care părea intact. Hudson nu putea vedea dincolo de el și se opri, întrebându-se dacă nu cumva Moffat s-a ghemuit în spatele portbagajului, cu arma în mână. Le făcu semn lui McAndrew, Reid și Edwards și-i urmări cum se despart și se apropie de mașină într-o formație amplă, în formă de trident. Dacă
