prada era aici, acum era momentul s-o ia la fugă – dar tot nu se vedea nicio mișcare.
Le făcu semn cu capul celorlalți, ridicând trei degete și numărând invers în tăcere. Trei, doi… Reid i-o luă înainte, avansând brusc când nu mai avu răbdare.
Înaintă și Hudson, cu Edwards și McAndrew după el, și porni în grabă spre spatele mașinii. Era copleșit de adrenalină și ținea bastonul ridicat și pregătit, când un zgomot puternic pe care-l auzi în dreapta îl făcu să se răsucească – dar era doar o alarmă falsă, pentru că o văzu pe McAndrew crispată, tocmai lovise o doză goală de cola.
Furios și distras, Hudson își îndreptă din nou atenția spre spațiul întunecos din spatele mașinii… dar nu era nimeni acolo. Erau doar ei patru, fără suflare, frustrați, cu ecoul cutiei de suc turtite plutind în spațiul cavernos, insistent și sinistru.
Hudson înjură în barbă. Orice element de surpriză dispăruse, acum nu mai era vorba decât despre viteză. Clădirea avea mai multe niveluri, cu nenumărate ieșiri, iar Hudson alese niște scări șubrede pe care porni în sus, în grabă. Urca vioi, câte două trepte o dată, îndreptându-se către altă zonă vastă de depozitare. Și aceasta era plină cu piese de mașină – cât de amplă era afacerea lui Moffat? –, iar în colț se vedea o altă scară, care ducea la etajul următor.
Lui Hudson îi stătu inima. Poate că Moffat era la etajul ăsta, poate la cel de deasupra, sau poate chiar la următorul. Sau poate că se strecurase deja prin vreuna dintre fostele rampe de încărcare, scăpând de-a binelea. Nu suporta să
se gândească la varianta asta – să fie nevoit să se întoarcă la bază cu mâna goală, ca să-i dea explicații lui Helen. Privi în bezna de-afară, cu moralul în cădere liberă, însă chiar când începea să accepte posibilitatea înfrângerii, îi veni o idee. Ceva simplu, dar eficient, la care ar fi trebuit să se gândească încă de la bun început.
Își scoase telefonul din buzunar și se uită rapid printre e-mailuri, până găsi cel mai recent număr de telefon mobil al lui Lee Moffat. Apăsă pe el și îl apelă.
În clădire nu se auzi niciun sunet – de fapt, nimic nu tulbura liniștea de mormânt a depozitului. Însă în colțul îndepărtat, într-o zonă cu umbră deasă, se aprinse brusc o lumină galbenă, scoțând la iveală o siluetă înaltă și slabă.
— Bună, Lee.
VP - 54
Capitolul 27
Parcă ar fi pășit în altă lume, unde nu erau permise decât dragostea, fericirea și râsul.
Helen Grace se opri în prag, minunându-se de priveliștea din fața ei. Nu-l găsise pe Amar Goj acasă, așa că începuse să-i întrebe pe vecini, aflând astfel că
Amar și cam toată comunitatea locală sikh erau la un complex de evenimente de la St Mary’s Stadium, baza mult-iubiților Saints. Ajungând în grabă acolo, descoperi nu numai că Amar Goj era prezent, dar era chiar gazda evenimentului
– o petrecere luxoasă pentru celebrarea logodnei dintre fiica sa cea mare, Kaya, și omul de afaceri local Chirjot Bajwa.
Petrecerile de la St Mary’s erau de multe ori niște evenimente sobre, corporatiste, dar nu și de data asta. Sala era toată numai culoare, zeci de turbane roșu-aprins și portocalii, asortate perfect cu șalvarii eleganți ai doamnelor. Toți erau strălucitori, îmbrăcați în cele mai bune haine, și totuși nu era greu de ghicit care dintre cei prezenți era cel care o interesa pe Helen. Amar Goj, o idee mai corpolent în viața reală decât în poza de profil, stătea în mijlocul sălii, înconjurat de persoane care-l felicitau. Teoretic, vedetele petrecerii erau fiica sa și logodnicul ei, dar nu ți-ai fi dat seama, cu Goj în inima evenimentelor, primind felicitări de la toată lumea. Arăta, din cap până în picioare, a pater familias fericit și demnitar local, plin de încredere în sine, respectat și iubit.
Un cuplu tânăr trecu pe lângă Helen, aruncându-i o privire curioasă, ceea ce o puse pe gânduri. Măcar își scosese geaca din piele cu care venise pe motocicletă, dar chiar și așa părea curios de deplasată în costumul ei de serviciu bleumarin. Spațiul acesta plin de muzică, veselie și vorbărie era un loc al fericirii, un refugiu din calea relelor lumii, iar ea știa că n-o să-i mulțumească nimeni că
intră nechemată. Apoi își aduse aminte de rănile cumplite ale lui Declan McManus și de trupul lipsit de viață al lui Alison Burris. N-a intrat în poliție ca să-și facă prieteni.
Străbătu încăperea și ocoli o ospătăriță care-i oferea un crevete curățat, după care se avântă în mulțime. Părea să se miște și să se unduiască în fața ei, un curcubeu de culori vii care forma o mare protectoare în jurul gazdei. În cele din urmă reuși să-l zărească pe Goj, cufundat într-o discuție, într-un grup compact de musafiri care-l înconjura.
— Scuzați-mă.
Muzica era prea tare și nu reacționă nimeni.
— SCUZAȚI-MĂ.
VP - 55
Se întoarseră câteva capete, afișând întâi confuzie, apoi începând să
înțeleagă că avea o misiune oficială, nu socială. Helen profită, făcându-și drum până în față. Chiar atunci, Amar Goj se întoarse spre ea. Nu încăpea îndoială că
se aștepta la laude, bătăi pe spate, iubire, iar chipul i-a devenit un tablou când a trecut de la bunăvoință caldă la consternare. Habar n-avea cine era femeia asta sau ce căuta aici – cu siguranță nu era pe lista de invitați.
— Detectiv-inspector Grace, de la Southampton Central. Putem sta puțin de vorbă?
— Poftim?
— Detectiv-inspector Grace, repetă ea, întinzându-i discret legitimația. Mă
întrebam dacă-mi puteți acorda cinci minute.
— Acum? întrebă el, fără să poată ascunde că nu-i venea să creadă.
— Nu durează mult, vă promit.
— Detectiv-inspector Grade…
— Grace.
— Evident că vă ajut bucuros altă dată, dar, cum puteți vedea…
— Mă tem că nu poate aștepta.
Goj ezită, conștient că murmurul discuțiilor se stinsese, iar mulțimea de musafiri urmărea schimbul lor de replici.
— Bine, atunci. Pot să vă propun să discutăm mâine dimineață, la 9? Sunt sigur că o să vă pot ajuta atunci, indiferent despre ce problemă polițienească
minoră ar fi vorba…
