Blake încuviință.
— De cât timp se întâmplă asta?
Blake arăta ca și cum i s-ar fi făcut rău.
— Habar n-avem, dar s-ar putea să fie cinci ani, poate zece, poate mai mulți.
— Și despre ce fel de sume e vorba?
— Păi, au fost câteva sute aici, câteva sute acolo, însă – dacă e pe cât de rău ne temem noi că e –, atunci s-ar putea să ajungă la un milion de lire.
Helen se rezemă de spătar. Crezuse că etalarea luxoasă de aseară era o ocazie unică pentru celebrarea nunții fiicei, dar poate că larghețea și averea lui erau mult mai extinse de-atât. Blake nu o privea în ochi, iar ea înțelegea foarte bine de ce. O asemenea fraudă masivă ar însemna o pată imensă pe reputația spitalului, ca să nu mai discutăm despre reputația lui. Dar nu terminase încă.
— Și cum ați ajuns să aflați despre frauda asta?
— A ieșit la lumină după un audit intern. După marele fiasco cu echipamentul de protecție din timpul pandemiei de Covid, am făcut o anchetă de sus până jos a sistemelor de achiziții – și atunci au fost identificate anomaliile.
— Cine le-a identificat?
Urmă o nouă tăcere îndelungată, apoi veni răspunsul:
— Alison Burris.
Helen se aplecă peste masă, cu mintea intrată brusc în alertă.
— Când a identificat aceste „anomalii”, furnizorul aparent fictiv, cu cine a discutat?
— Cu șeful ei, Amar Goj, bineînțeles.
— Și ce s-a-ntâmplat?
— Nimic, asta-i problema. A ridicat problema acum câteva săptămâni și a încercat să mai discute cu el de câteva ori după aceea. Amar zicea că se ocupă, o să discute cu consiliul, dar… n-a făcut nimic. Până la urmă, mă tem că Alison a ajuns la concluzia că amână și tărăgănează ancheta.
— Și v-a zis dumneavoastră ceva? Sau altcuiva din conducere?
— Nu… mă rog, cel puțin nu direct.
— Și atunci, de unde știți?
— Mi-a trimis un e-mail în care-și expunea preocupările.
— Și ce ați făcut?
VP - 72
— Păi, n-am făcut nimic, n-am apucat. A fost ucisă la doar câteva ore după
ce-l trimisese, răspunse el, repezit.
Blake își privea picioarele extenuat, ca și cum nu ar mai fi avut nimic de spus.
Însă în realitate, era doar începutul pentru amândoi. Blake avea în față o examinare publică îndelungată și dăunătoare a stilului de conducere – un drum lung și întunecat. În schimb, pentru Helen, lucrurile arătau bine.
În sfârșit, avea un posibil mobil pentru uciderea lui Alison Burris.
Capitolul 35
— Uită-te la poze.
Hudson bătu cu degetul în capturile întinse pe masă, între ei.
— Asta i-ai făcut bietei femei.
Fără tragere de inimă, Lee Moffat aruncă o privire. Erau în total cinci imagini, trei panorame cu Alison Burris zăcând la pământ, celelalte, prim-planuri cu rănile produse prin înjunghiere. Două găuri urâte, rozalii, încrețite care se holbau la el.
— N-am fost eu.
— Lee, ne învârtim în jurul cozii. Burris a fost ucisă pentru că îi voia cineva BMW-ul, corect?
— Dacă zici tu…
— Știi vreo altă rețea în Southampton care fură mașini la cerere?
— Nu, dar…
— Care ar fi atât de nerușinat, să târască o femeie din mașină…
— N-am făcut niciodată rahatul ăla.
— Care n-ar avea nicio remușcare să înjunghie pe cineva ca să obțină ce vrea.
Nu mai e nimeni altcineva, Lee. Ai motiv, ai armele și acum putem să facem și legătura dintre tine și locul faptei de la McManus…
— În niciun caz.
— Și atunci, unde erai? Tot susții că ești nevinovat, dar nu-mi spui unde erai în seara de 12…
— Eram plecat, bine?
— Unde?
— Eram plecat și-atât.
— Și ce făceai?
— Una, alta.
— Nu-i suficient. Și pe 2?
