Helen se așteptase să-l găsească pe Amar luând micul-dejun înconjurat de oameni, scăldat în aprobări pentru petrecerea de lux de aseară, dar poate că n-ar fi trebuit să fie surprinsă când Arsha îi spuse că soțul ei era în biroul din grădină. Probabil că aici își ducea viața paralelă, unde punea la cale, acoperea și ascundea faptele, menținând fluxul de bani cu un număr tot mai mare de facturi false. Dacă, așa cum părea probabil, chiar era cu spatele la zid, dacă era amenințat de o anchetă internă și posibile proceduri penale, atunci se prea poate să se fi retras aici ca să încerce să pună la punct următoarea mișcare.

Helen bătu la ușa magaziei și trase adânc aer în piept. Era surescitată, dar și încordată – putea merge ușor, cu o cedare rapidă sau o mărturisire, sau putea să dureze mult și să fie dificil, cu minciuni și induceri în eroare care să

obstrucționeze ancheta. Următoarele câteva minute vor fi hotărâtoare.

Înăuntru nu se auzea nicio mișcare – Helen și-l putea imagina pe Amar făcându-se mic, speriat de bătăile tot mai puternice –, mai încercă o dată. Tot nu se auzi niciun răspuns, așa că apăsă pe clanță. Cedă ușor; ușa nu era încuiată, iar ea spuse în timp ce intra:

— Domnule Goj? Sunt detectiv-inspector Helen Grace, intru…

Doar că nu intra. Împingea ușa, dar aceasta nu se mișca. N-avea nicio noimă, închizătoarea era deschisă, ceea ce însemna că trebuie să fi fost un obstacol înăuntru. Oare Amar se baricadase în birou? O văzuse venind și făcuse pregătiri de apărare? Părea absurd, ridicol, și totuși…

— Amar, nu-i de niciun folos. E delict penal să obstrucționezi un polițist care-și face datoria…

Împinse cu umărul în ușă, dar aceasta tot nu cedă, se dădu înapoi și-și luă

elan, izbindu-se în lemnul roșcat. Ușa se mișcă puțin, iar Helen își băgă cu grijă

capul prin deschizătură. Se așteptase să vadă un Amar uluit retras într-un colț, dar văzu că Amar era cel care bloca ușa, zăcând cu fața în jos pe podea, chiar lângă intrare.

VP - 76

Străduindu-se și mai mult, Helen mai deschise un pic ușa, apoi se strecură în magazie. Se lăsă repede pe vine lângă trupul prăbușit.

— Amar? Amar, sunt detectivul-inspector Grace. Mă auzi?

Nicio reacție. Helen se aplecă peste el și-i văzu expresia goală și ochii sticloși.

— Amar, te rog…

Inima îi bătea să-i spargă pieptul, dar instruirea ei preluă controlul, iar Helen duse două degete la carotida lui Amar, căutând pulsul. Însă nu se simțea nimic, niciun semn vital.

Amar Goj era mort.

Capitolul 37

Privea pantomima cu inima strânsă. Din biroul ei de la etajul zece, inspectorul-șef Grace Simmons avea o perspectivă perfectă asupra intrării principale în Southampton Central. Toată viața omenească intra și ieșea pe ușile astea – polițiști, victime ale infracțiunilor, făptași, asistenți sociali, presă – și multe drame se desfășurau jos, sub ochii ocupanților clădirii.

Spectacolul de azi era mut, dar tot provoca reacții. Lee Moffat, suspectul pe care-l reținuse aseară detectivul-sergent Hudson, tocmai fusese eliberat fără să

i se aducă nicio acuzație. Hudson era convins că mai erau și altele de aflat despre implicarea lui Moffat în două crime recente, dar n-aveau destule dovezi ca să-l rețină și cu atât mai puțin să-l pună sub acuzare, fuseseră nevoiți să-l elibereze. Moffat profita cât putea, pierzând vremea pe treptele de la intrare și bucurându-se de o țigară, în timp ce răspundea la telefoane, fără îndoială

lăudându-se la prieteni. Lui Simmons îi fierbea sângele – încrederea relaxată, naturală a infractorilor versați avea întotdeauna efectul ăsta.

Simmons se îndepărtă de fereastră și se întoarse la birou, dar nu găsi mare consolare nici acolo. Primea în fiecare zi ziarele locale și naționale, hotărâtă să

rămână la curent cu cele mai noi preocupări și intrigi ale presei. Titlurile rareori ofereau motive de optimism și se dovedi că și azi era la fel. Prima pagină a ediției de dimineață din Southampton Evening News era în special insinuantă și personală, titlul mare întrebând Detectivul-inspector Grace acționează haotic?

Deschise ziarul și răsfoi articolele de însoțire, dar ar fi putut să și ghicească ce scria. Fițuica locală, care se bucura de încrederea cititorilor, declanșase în ultima vreme o campanie susținută împotriva lui Helen și a poliției din Hampshire în general, punându-i la îndoială competența în fața intensificării marcate a criminalității. Și dacă acuzațiile nu o preocupau peste măsură – era sigură că

VP - 77

Helen va face progrese cu timpul –, era îngrijorată de efectul asupra moralului opiniei publice, asupra disponibilității oamenilor de a coopera cu poliția. Fără

ochii și urechile localnicilor, capacitatea lor de a lupta împotriva criminalității și de a asigura siguranța publică ar fi fost grav compromise, și nu-și prea permiteau asta acum.

Simmons se cufundă în scaun și împinse deoparte ziarele, hotărâtă să se ocupe de vraful imens de corespondență primită, însă în realitate în dimineața asta n-avea nici energia, nici imboldul să facă asta. Se simțea tot mai des așa, oboseala generalizată fiind exacerbată de un sentiment tot mai puternic de neliniște. Până de curând, nu-și pusese niciodată sub semnul întrebării metodele și instinctele, dar acum era plină de îndoieli. Opinia publică era îngrijorată, presa era sâcâitoare, iar comisarul-șef Peters era preocupat pe față.

Și mai rău, chiar păreau să fie probleme la Southampton Central, mai precis în Departamentul Cazuri Majore al lui Helen, probleme pe care, deocamdată, aceasta părea hotărâtă să le țină pentru ea. N-ar fi recunoscut în fața nimănui, însă lui Simmons i se părea, pentru prima dată, că s-ar putea să fie copleșiți, că

au pierdut cu adevărat controlul asupra orașului.

Dacă așa stăteau lucrurile, nu era vina lui Helen, ci a ei. În ultimă instanță, ea era responsabilă pentru operațiuni și, dacă ar fi fost cu zece ani mai tânără, ar fi muncit zi și noapte să schimbe situația. Și asta-i și spunea instinctul să facă, însă

realitatea era mușcătoare. Avea peste 60 de ani și nu mai era în stare să asigure decât o conducere episodică, din cauza problemelor de sănătate și a sentimentului general de oboseală. Acum regreta că se lăsase convinsă să

accepte postul de la Southampton Central – ar fi trebuit să se țină de planul ei și să se pensioneze. Regreta că nu fusese mai sinceră cu șefii ei și de fapt și cu Helen, când i se oferise postul. Mințise în legătură cu starea de sănătate, protejându-i de problemele ei personale, ca să-i ajute. Sau cel puțin asta crezuse. Acum părea un gest egoist și laș și nu făcea decât să obstrucționeze eforturile lui Helen, care ajungea să facă, pe lângă treaba ei, și pe a lui Simmons.

De bun-simț ar fi fost să se dea deoparte, să lase locul cuiva mai tânăr, mai plin de energie. Dar dacă făcea acum asta, în toiul furtunii de critici și atenție publică, ar fi fost ca și cum ar fi recunoscut că într-adevăr corabia se scufunda, înrăutățind fără să vrea o situație și așa proastă. Alternativa era să rămână, să

muncească din greu și să încerce să schimbe lucrurile, dar avea oare energia, forța vitală? În unele zile, îi era destul de greu și să se dea jos din pat.

Și atunci, Doamne, ce dor îi mai era de soțul ei, care știa s-o muștruluiască

vesel pentru letargia sa, s-o oblige să facă față încă unei zile. Acum era singură, ostenită și fără entuziasm, neștiind ce să facă mai bine. Pe vremuri, se mândrea VP - 78

cu hotărârea, cu limpezimea gândirii, cu capacitatea de a prezice viitorul și a-l face să se supună voinței ei.

Acum, nu mai avea nici urmă de previziune, nici urmă de viziune.

Acum, nu mai vedea decât o situație care scăpa vertiginos de sub control.

Capitolul 38

Așa multă sărăcie, atât de mulți oameni disperați! Privind lista lungă de nume din tabelul lui, părea că lumea se duce pe apa Sâmbetei. Ei bine, dacă așa era, n-avea decât. Cu atât mai bine pentru el.

Gary Bleecher trecu un deget soios peste coloanele de cifre și făcu un calcul mental rapid. Unii dintre clienți vor rămâne în urmă cu plățile, dar dacă măcar 70 la sută plăteau datoriile, tot scoate un profit bun. Așa mergeau lucrurile – în vremuri grele, omul cu bani gheață era rege. Nu era vreun Rockefeller, dar avea ceva bani și, mai mult, reputația că acceptă orice client nou, indiferent de situația lui. Asta însemna că avea un flux constant de clienți, cam 12 cereri zilnic. Unii încercau să se țină mândri, convinși că o să aibă curând fonduri sau un nou loc de muncă. Alții se milogeau și chiar plângeau, dar de fapt nu era nicio diferență. Îți dădeai seama pe loc că toți erau disperați, ceea ce explica de ce erau dispuși să accepte o dobândă scandaloasă.

Ziarele se plângeau de criză, politicienii promiteau să îmbunătățească

situația, dar Gary spera că n-o să se întâmple prea curând. În ultima vreme, nu existau decât două industrii înfloritoare – creditele și criminalitatea. Era în avangarda celei dintâi și la periferia celei de-a doua, uneori fiind nevoit să

folosească forța ca să le aducă aminte oamenilor de responsabilitățile lor financiare. Da, lumea îl disprețuia, îi spunea parazit, nemernic, ticălos, dar n-aveau decât să se ducă toți naibii. El era cel care-și umplea buzunarele, omul care ar fi putut ajunge până la urmă în vârf.

În timp ce se uita la monitorul calculatorului, îl trezi din reverie zgomotul făcut de fanta pentru scrisori. Curios, aruncă o privire spre ușa din față. Poștașii de pe-aici erau atât de leneși, că n-ajungeau niciodată până la el decât după

prânz, ceea ce însemna că acum era ceva special, livrat personal acasă. Era neobișnuit să vină cineva și să lase plicul, iar apoi să fugă; de obicei voiau să stea de vorbă față în față, fie să se roage să le mai acorde timp, fie să se asigure că

banii ajungeau la cine trebuie.