prin mijlocul Portswood-ului. Aleea nu era prea cunoscută – era întotdeauna singur –, încercă să recupereze o parte din secundele pierdute. Chiar și să se apropie de recordul personal ar fi fost o realizare azi. Își dorea să se elibereze, să atingă viteza maximă, să-și alunge demonii… dar chiar și aici era menit să fie dezamăgit, oprindu-se brusc și înghițind o înjurătură tăcută.

Cineva îi stătea în cale. Prima lui reacție era teritorială – aleea fusese dintotdeauna micul lui secret, magistrala lui personală –, dar a fost imediat urmată de un val de enervare și nerăbdare. Femeia din fața lui se străduia evident să străbată aleea încărcată cu niște cumpărături, iar una dintre pungile de la Sainsbury se rupsese și lăsase să cadă pe jos cutii de supă și conserve de pește. Acum femeia înjura, aplecându-se să le culeagă. Instinctul covârșitor al lui Marin era să încerce s-o ocolească și să-și vadă de drum, dar ar fi fost practic imposibil fără s-o trântească, așa că încetini. Și în timpul ăsta, observă și altceva

– nefericita era incredibil de frumoasă. Păr blond tuns bob, pomeți proeminenți și buze roz pline. Se uita la el cu un zâmbet jenat care-i puse în mișcare cea mai puțin nobilă parte a creierului.

— Îmi puteți da o mână de ajutor, vă rog? Sunt așa împiedicată…

Chiar înainte să deschidă gura femeia, Martin se trezi aplecându-se să

recupereze o cutie de supă de roșii rătăcitoare.

— Nicio problemă, nu mă grăbesc.

Zâmbi și se apucă să culeagă și restul conservelor, dornic să facă impresie bună. Apoi, după ce-și termină misiunea, se îndreptă să-i dea femeii cumpărăturile. Și constată surprins că se apropiase de el, mult mai mult decât se așteptase. Preț de o clipă nebunească, se gândi că se întrezărește un moment de intimitate, că o să i se împlinească una dintre fantezii, dar atunci se întâmplă

ceva bizar. Cu o expresie concentrată pe chip, femeia făcu un pas în față și-l pocni în stomac.

Uluit, Martin o privi, lăsând conservele să-i scape din mână. Femeia își retrase brațul și, brusc, cu o limpezime pătrunzătoare, Martin observă trei lucruri. Primul, o durere intensă în abdomen. Al doilea, că femeia purta mănuși, VP - 83

în ciuda căldurii de-afară. Și al treilea, că părea să aibă un cuțit în mână, un cuțit plin de sânge.

O văzu fandând din nou, iar lama îi pătrunse în piept. Martin se trezi împins pe spate, aerul îi ieși din plămâni, dar nu avu parte de niciun răgaz. Cuțitul ieși, apoi se îndreptă din nou spre el. Disperat, fără speranță, întinse brațul, dar cuțitul trecu pe lângă el, îndreptându-se către inimă.

Totul păru să stea în loc. Cuțitul era ridicat, gata să lovească din nou, dar, înainte de asta, Martin Hill se prăbuși la pământ, învăluit brusc de beznă.

Capitolul 41

— Mort?

Cuvântul plutea în aer, fără viață, neîncrezător.

— Mă tem că da. Trupul neînsuflețit a fost găsit la domiciliul său, azi-dimineață. Credem că domnul Goj și-a luat viața.

Chipul doctorului Alex Blythe era un amestec bizar de șoc și furie, ca și cum ar fi dat cumva vina pe Helen pentru moartea pacientului său.

— E unul dintre motivele pentru care mă aflu aici, continuă Helen imediat. Se pare că a luat o supradoză de antidepresive, probabil o cutie întreagă, medicație pe care i-ați prescris-o dumneavoastră…

Încă o directă, iar fața psihiatrului se albi și mai tare. Helen bănuia că are vreo 35 de ani, dar părea mult mai tânăr. Se întrebă în sinea ei dacă Goj era primul dintre pacienții lui care se sinucide.

— Pot să vă întreb de cât timp venea la dumneavoastră?

— Cam de șase luni. Atunci i-am prescris Naltrexone. Bănuiam că l-a terminat de mult…

— Nu i-ați dat o rețetă pe termen lung?

— Nu, a zis că nu mai are nevoie. Făceam progrese. Lente, dar progrese.

— Și care era problema pe care o avea?

Helen știa că pășește pe teren nesigur. Observă imediat că psihiatrul se încordează.

— Uite ce e, inspectore, confidențialitatea doctor-pacient se menține și după

moartea…

— Și respect acest lucru, doctore Blythe, dar domnul Goj este suspect principal într-o anchetă în desfășurare, este important să avem o imagine clară

despre ce fel de om era și ce l-ar fi putut împinge să-și ia viața.

— Pot să întreb pentru ce infracțiune este bănuit?

VP - 84

— Tentativă de omor.

De data asta, Blythe arăta de parcă ar fi fost pălmuit.

— Nu, nu, nu se poate… Amar are probleme, dar este un om amabil și blând.

N-ar face rău nici unei muște.

— S-au întâmplat și lucruri mai ciudate, de aceea vă pun întrebarea.

Psihiatrul o privi fără să spună nimic. Era evident că nu e convins și nu era dispus încă să renunțe la vălul care separa profesiile lor.

— Presupun că motivul a fost financiar, adăugă Helen. Are casa ticsită cu produse de lux și îmbrăcăminte de designer, iar cheltuielile depășeau cu mult ce-ar fi putut câștiga în postul de spitalul de pediatrie. Trebuie să adaug că a fost suspendat de curând din funcție, după descoperirea unei fraude majore, sigur era ceva care-l împingea să acumuleze, să cheltuie și să afișeze o anumită

imagine. Orice l-ar fi împins, clar a scăpat de sub control, pentru că era dispus să

încalce legea, poate chiar să comită o crimă, ca să mențină corabia pe linia de plutire. N-am nevoie de la dumneavoastră decât de informație de fond – despre sănătatea lui, despre starea de spirit, dacă ați observat ceva ciudat în comportamentul lui în ultimele săptămâni.

Helen tăcu, fără suflare după tirada la foc automat.

Din fericire, părea să-l fi atins pe doctor, comportamentul lui devenind mai puțin ostil decât în urmă cu câteva momente. Blythe ocoli biroul și se lăsă greoi în scaun, aruncând o privire la fotografia înrămată a unei tinere drăguțe care-i zâmbea. Însă nu ea îi veni în ajutor, ci un springer spaniel drăguț, care-i sări în brațe. Doctorul îl mângâie o clipă, recunoscător pentru momentul de distragere, după care răspunse:

— Ca să fiu sincer, nu sunt sigur că mai sunt multe de adăugat; ați nimerit-o foarte bine. Evident, nu pot să intru în detalii despre sesiunile de terapie, dar vă

pot spune că Amar a luat legătura cu mine acum șase luni și că ne vedeam săptămânal, de obicei joi seara. Cum v-ați dat seama, avea probleme cu cheltuielile. Avea datorii mari, mi-a spus, simțea că a pierdut controlul, nu se putea opri, chiar dacă lucrurile pe care le cumpăra rămâneau de multe ori nefolosite și cu siguranță nu-i ofereau satisfacția la care spera.

— A spus vreodată cum făcea rost de bani?

— Nu, era director de operațiuni la spitalul de copii, am presupus…

— În realitate, era un manager de nivel mediu.

— Bine… Nu știam, răspunse psihiatrul nedumerit. Mă rog, știam că dă mai mulți bani decât câștigă, dar cu siguranță n-a sugerat că ar fi recurs la… la mijloace infracționale ca să-și finanțeze stilul de viață. Dacă ar fi făcut-o, aș fi luat imediat legătura cu poliția. Regulile sunt foarte clare.

VP - 85