În mod clar, agentul de circulație nu era de acord. Tocmai își scotea camera foto și fotografia numărul de înmatriculare, cauciucul vinovat și poziția mașinii.

Mai rău, se uita la ceas, marcând începutul perioadei de grație de 10 minute după care putea scrie amenda. Doamne, Dumnezeule, acum chiar și fluiera, privind vesel în jur, evident bine dispus.

Se întoarse și se ascunse după un copac, disperată să nu fie văzută. Ce-ar trebui să facă? Să stea și să aștepte până termină el? Nu, n-avea cum să facă

asta, o putea vedea oricine dând târcoale pe o stradă rezidențială aglomerată, ar putea chiar și s-o abordeze, s-o întrebe ce pune la cale. Se simți dintr-odată

sigură că, dacă ar fi oprit-o cineva, ar fi picat testul, n-ar fi fost în stare să mintă

ca să scape, cu cuțitul de bucătărie însângerat legănându-se pe lângă ea. Nu, trebuia să plece de-acolo și să se întoarcă după mașină când avea cale liberă.

Ușurată, se îndepărtă în grabă și se îndreptă din nou în strada principală, dar abia dacă făcuse câțiva pași, când se opri. Aproape că nu-i venea să creadă, dar nu i se năzărea – doi polițiști stăteau acum în drum, la intersecția cu strada principală.

De unde apăruseră? Și ce-aveau de gând? Se simți prinsă între ciocan și nicovală, cu pericole și în față, și în spate. Unul dintre polițiști arunca acum priviri în direcția ei, iar ea se întoarse instinctiv, făcându-și de lucru cu telefonul și încercând disperată să câștige timp. N-avea cum să rămână aici, în văzul tuturor; trebuia să se miște, să plece. Cel mai simplu ar fi fost să traverseze strada și să se îndepărteze, ascunzându-și fața după telefon. Da, asta era. O să

pornească în pas măsurat, calm și hotărât, ca orice navetist de dimineață. Nu-i trebuia decât un pic de tupeu, un pic de control.

VP - 89

Trase adânc aer în piept și coborî de pe trotuar pe carosabil, dar chiar atunci se opri. Îi căzuse ceva pe picior. Lăsă privirea în jos și observă îngrozită că era o picătură de sânge. O singură picătură de sânge.

Sângele reușise cumva să scape din învelitoarea de plastic și se adunase în colțul sacoșei de cumpărături. Chiar acum, se scurgea printr-o găurică în plastic, lăsând o urmă de vinovăție în spatele ei. Panicată și disperată, ridică privirea și-i văzu pe polițiști venind spre ea. Stătuseră de vorbă cu un localnic, dar acum terminaseră și-și continuau patrularea. Aveau să ajungă la ea din clipă în clipă, cu privirile curioase atrase de femeia îngrozită care tremura, cu sacoșa ei de cumpărături plină de sânge…

Se uită în jur după vreun mijloc de salvare, iar privirea îi căzu pe o gură de canal aflată lângă bordură, ascunsă între două mașini parcate. Se duse spre ea și dădu drumul deliberat telefonului, înjură cu voce tare, apoi se lăsă pe vine, luă

punga de la Sainsbury plină de sânge și o îndesă prin grilajul metalic. Cu o senzație de ușurare profundă, o simți scăpându-i din mână. Spera să urmeze un plescăit liniștitor, dar, ținând cont de cât de uscată fusese vremea în ultima perioadă, nu se miră când nu se auzi decât o bufnitură seacă. Ușurată totuși, își dădu jos mănușile, luă sacoșa de cumpărături și-și scoase telefonul, pe care-l lipi de față înainte să pornească în grabă spre cealaltă parte a drumului. De-acolo, nu mai avea de mers decât un minut până la strada principală și adăpost, dar ajunse în doar 30 de secunde, fără să se uite nicio clipă în urmă. Nu așa își făcuse planul și încă mai era posibil să aibă probleme, dar în clipa asta n-avea nicio importanță. Scăpase – cel puțin pentru moment.

Capitolul 43

— E un cont semnificativ, toate agențiile care se respectă o să încerce să-l obțină. O să facem tot ce putem, să fim cât mai inovatori, dacă e să-l câștigăm…

Joel Jenkins se lăsa dus de val, provocând echipa să reacționeze la instrucțiunile lui, să obțină premiul care se afla în fața lor. În trecut, asta ar fi entuziasmat-o pe Lilah, ar fi însuflețit-o și ar fi determinat-o să muncească mai mult, mai bine, ca să le asigure câștigarea contractului, dar auzise deja prea multe discursuri de-astea și știa instinctiv că eforturile lor erau cel mai probabil sortite eșecului, ținând cont de șansele pe care le aveau. Nu era de ajutor nici faptul că auzise zvonuri că lanțul hotelier se hotărâse deja să aleagă altă

agenție, grație unei relații intime între directorii executivi.

VP - 90

Chiar dacă ar fi simțit că aveau vreo șansă, ar fi fost puțin probabil să fie în stare să se ridice la înălțimea așteptărilor. Fără îndoială, azi avea probleme și, în plus, toți cei din încăpere erau mult mai tineri, mai tăioși, mai înfometați ca ea, prea dornici să se cațăre pe cadavrele celorlalți ca să ajungă în vârf. Fusese și ea așa odată, dar nu mai era, pentru că viața intervenise cu forță între timp. Acum se simțea sleită, fără vlagă, abia capabilă să pună un picior în fața celuilalt, în niciun caz să concureze cu tinerele speranțe ale agenției.

Se uită în jur prin sala de ședințe bine dotată și se simți cu totul nelalocul ei, întrebându-se dacă se potrivea aici. Deși compania avea un număr egal de angajați bărbați și femei, atmosfera era copleșitor de masculină – agresivă, asertivă, darwiniană. Înainte, expresia de pe chipurile colegilor ei, nerăbdătoare și lacomă, o intimida. Acum o făcea doar să se simtă rău.

Probabil că ăsta era răspunsul. Încercase să meargă mai departe, ascunzându-și problemele de colegi, dar poate că era momentul să recunoască

și ea că are nevoie de o pauză. Își folosise deja concediul meschin la care avea dreptul, poate era cazul să-și ia concediu medical, o bucată zdravănă de timp liber. Cu siguranță avea să-i afecteze reputația, poate chiar și cariera, orice-ar zice HR-ul, dar, dintr-odată, nu-i mai păsa. Obiectivele iluzorii pe care le urmărise atâta vreme exact asta păreau. Ce-și dorea acum din tot sufletul era spațiu – spațiu să gândească, să se vindece, poate chiar s-o ia de la început.

Cum ar fi primită cererea? se întrebă ea. O să fie discuții și ședințe nesfârșite sau o să se rezolve pe e-mail, formal, curat? Dacă da, ar scrie azi e-mailul, imediat ce se termina cu…

— Lilah?

Ridică privirea și-l văzu pe Joel privind-o insistent.

— Da, scuze, tocmai lăsam o idee să prindă formă în cap. Dar în principiu sunt de acord cu ce spunea Sam…

— Nu-ți ceream părerea.

— A, scuze…

— Te avertizam că Louise bate în geam de un minut și încearcă să-ți atragă

atenția…

Jenată, Lilah se întoarse și o văzu pe secretara lor bătând în peretele de sticlă.

— Scuze, scuze, tocmai…, mormăi ea și se ridică.

Era conștientă că toată lumea se uita la ea, că părea toantă și distrasă, așa că

s-a mișcat repede, alunecând pe podeaua de lemn și ieșind pe coridor. Dorindu-și să păstreze o oarecare aparență de demnitate profesională, își întinse un zâmbet pe față când se întoarse spre secretara lor cu vechime.

VP - 91

— Slavă Domnului că exiști, Louise. Pe Joel l-a luat valul, m-ai salvat de la o soartă mai rea ca…

Se opri când văzu că Louise părea înlăcrimată, chiar emoționată.

— Tocmai am zis că te caută poliția la telefon, zise ea șovăitor.

Lilah simți pe loc cum i se strânge stomacul. Li s-a întâmplat ceva maică-sii și lui taică-su? Lui Eric?

— E vorba de Martin…

Chiar în timp ce rostea cuvintele, Lilah știa că s-a terminat. Că soțul ei era mort. Și că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Capitolul 44

Privea în jos spre chipul lui, atrasă de ochii injectați, lipsiți de viață.

Helen nu pierduse timpul și se îndreptase spre locul crimei din Portswood, hotărâtă să preia imediat controlul asupra situației. Nu părea posibil să fi fost comisă încă o crimă violentă atât de repede după atacul asupra lui Declan McManus și la doar câteva ore după sinuciderea lui Amar Goj, dar informațiile se dovediseră corecte, un elev îngrozit găsise cadavrul când se furișase pe alee ca să fumeze.

Detectivul-agent Reid se ocupa de adolescent, iar Helen nu încetinise pasul ca să stea de vorbă cu băiatul; avea timp mai târziu. Nerăbdătoare să vadă cu ce aveau de-a face, trecuse pe sub banda care delimita locul crimei și se îndreptase către cadavru. Meredith Walker și David Spivack nu ajunseseră încă, ceea ce însemna că deocamdată Helen avea victima doar pentru ea.

Polițiștii în uniformă care asiguraseră zona găsiseră un portofel în buzunarul de la treningul victimei, pe care o identificaseră drept Martin Hill. Helen se lăsă

pe vine și privi trupul neînsuflețit. Hill era înalt, musculos și, în condiții normale, ar fi fost o apariție atrăgătoare și frapantă. Dar acum părea neliniștitor, respingător, cu trăsăturile încremenite într-o expresie de agonie și groază, ca și cum ar fi fost șocat, dezgustat că viața trebuie să i se încheie așa. Helen se apropie și văzu că fața era neatinsă, ca și mâinile mari, deschise, care păreau catifelate și fără jupuituri. Nu se putea spune însă același lucru și despre trunchi, spre care se îndreptă acum privirea lui Helen.

Victima purta un tricou alb, uscat și curat pe brațe și guler, dar ud și purpuriu pe abdomen și piept. Își trecu un deget pe deasupra țesăturii și descoperi trei găuri măricele, una în zona stomacului și două puțin mai sus, lângă inimă.

Moartea trebuie să fi fost rapidă, dar sălbatică, cele trei lovituri de cuțit lăsând VP - 92