— Aveți vreo idee de ce se simțea nevoit să cheltuie așa, să aibă cele mai bune lucruri, hainele cele mai la modă, telefoanele cele mai noi?

Blythe ezită din nou. Era un tânăr atrăgător și coerent, iar Helen își imagina că era o prezență foarte liniștitoare în biroul său elegant, unde puteai veni cu animalul de companie, dar astăzi părea nesigur și deloc în largul lui, jenat să

împărtășească mecanismele intime ale minții suferinde a pacientului, scoțându-i la lumină sufletul.

— E greu de stabilit exact, dar cred că Amar a folosit dintotdeauna banii ca să

câștige – nu, să cumpere – respect. Cred că a început în școală. Fura din poșeta maică-sii ca să se laude cu banii la colegi și, mai târziu, când ieșea cu fete, le dădea daruri luxoase, le ducea la restaurante scumpe, le plimba cu un Mercedes închiriat… și într-un fel funcționa. Oamenii chiar păreau să-l placă. S-a însurat, a cumpărat o casă frumoasă, o mașină scumpă… deși bănuiesc că, în sufletul lui, s-a întrebat tot timpul dacă oamenii îl plac cu adevărat.

— Sau dacă stau cu el doar pentru bani.

— Exact.

— Ce poate determina așa ceva?

— În principiu, lipsa cronică de stimă de sine. Deși mă tem că n-am fost niciodată nici măcar pe aproape să-mi dau seama care era baza acestei anxietăți. N-am lucrat destul timp împreună.

— Dar ați spus că făceați progrese?

— Da. Când a venit la mine, Amar era foarte deprimat, nu putea scăpa de anxietate decât cheltuind și mai mult și afundându-se tot mai adânc în probleme. Am reușit să controlăm asta, să stabilizăm situația.

— Dar tot nu era bine?

— Sigur. Era un comportament învățat, ceva ce făcea din copilărie. Trebuie să înțelegeți că atunci când cineva ia hotărârea să meargă la un psihiatru, de multe ori caută o soluție rapidă. Vrea să fluturi bagheta magică și să faci să

dispară totul. Dar nu merge așa. Rezolvarea unor probleme de o asemenea magnitudine necesită luni sau chiar ani de lucru și terapie cognitiv-comportamentală, susținute de medicație, grupuri de sprijin, angajamente publice și așa mai departe. Nu e ceva ușor, chiar nu e, mai ales dacă-ți ascunzi problemele și de familie, și de prieteni și mă tem că noi eram abia la început.

Glasul lui Blythe se stinse, înțelesese în sfârșit realitatea morții pacientului său. Helen își dădea seama că psihiatrul se retrage în sine, resimțind întreaga povară a responsabilității și a eșecului său, așa că-i mai puse câteva întrebări de sondare, apoi plecă. Obținuse ce voia, o imagine clară a plasei care se strânsese încet-încet în jurul nefericitului Amar. Era intrigată în special de faptul că

VP - 86

managerul ceruse ajutor profesionist cam în perioada în care spitalul anunțase ancheta internă pentru achizițiile post-Covid. Oare văzuse catastrofa care se apropia? Spera că ar putea să-și acopere cumva urmele, să-și controleze cheltuielile și poate s-o ia de la capăt? Părea probabil, dar sigur că acum n-aveau să fie siguri niciodată.

Helen coborî scările, deschise ușa și ieși în strada liniștită, care fusese mărginită cândva de grajduri. O lovi un val de căldură și simți diferența mare față de interiorul cu aer condiționat. Își scoase jacheta și porni în grabă spre motocicletă, ridicând șaua ca să arunce înăuntru haina de piele, însă chiar atunci începu să-i vibreze telefonul.

Îl scoase și văzu că era un apel de la agenta McAndrew.

— Bună, Ellie. Ce s-a întâmplat?

Urmă o tăcere prelungită. Imediat, Helen își dădu seama că erau vești proaste, dar, chiar și așa, tot se simți luată prin surprindere când McAndrew răspunse:

— Cineva a fost înjunghiat mortal în Portswood.

Capitolul 42

Era aproape. Dacă mai putea rezista câteva minute, avea să fie liberă și fără

probleme.

Până acum, totul mersese conform planului. Se oprise pe alee, având grijă să

întindă conservele pe jos, înainte să-și strecoare mâna în punga de plastic sfâșiată și să caute cu degetele înmănușate greutatea liniștitoare a mânerului cuțitului. Totuși, imediat ce-l prinse în mână, auzi pași care se apropiau.

Martin Hill era un om al obișnuințelor și alerga pe aleea pustie cam la aceeași oră în fiecare zi, bucurându-se de intimitatea, izolarea și scurtătura pe care i le oferea. Pauza de prânz și exact aceste caracteristici îi fuseseră de folos și ei, pentru că aleea era locul perfect pentru o ambuscadă. Victima nu bănuise nimic, nici nu era nimeni care să fi asistat la atac când îi înfipsese cuțitul în abdomen, luându-l pe nepregătite.

Acesta era momentul când lucrurile o puteau lua razna, dacă victima s-ar fi opus. Însă bărbatul fusese atât de șocat, că nu numai că nu ripostase, dar nici măcar nu scosese vreun sunet când se prăbușise. Totul se terminase în mai puțin de un minut. Fusese ușor – îngrozitor, dezgustător de ușor.

Rămase privind o clipă, uluită de ce tocmai făcuse, apoi interveni instinctul de supraviețuire. Lăsă cuțitul însângerat să cadă în punga ruptă și-l înfășură

VP - 87

strâns, punând pachetul în sacoșa de cumpărături. Apoi se aplecă și luă de pe jos cutiile de conserve și le aruncă și pe ele în sacoșă, după care plecă în grabă.

Se îndreptă rapid spre capătul de nord al aleii, unde era sigură că nu exista nicio cameră video care s-o trădeze. Își ținu privirea ațintită în față, mergând mai departe cu entuziasm copleșitor și abia când ajunse în capul aleii se simți obligată să arunce o privire înapoi.

Nu se schimbase nimic; Martin Hill zăcea lipsit de viață pe jos, un gigant căzut. Era o priveliște jalnică și, cuprinsă de un sentiment neașteptat de regret, se întoarse, simțind nevoia să se îndepărteze de locul crimei pe care tocmai o comisese. Acum se afla din nou pe strada principală, alarmată să vadă oameni, mașini, viață. Își dădu seama că transpira din greu – simțea umezeala la subraț

și broboanele de sudoare care i se prelingeau pe frunte. Era convinsă că i se citea pe chip vinovăția, că toată lumea se uita la ea, strigându-i în față crima neîndurătoare pe care o comisese. Dar în realitate toți își vedeau de treburile lor, ca și cum nu se întâmplase nimic important.

Își coborî capul și merse mai departe. Avea mașina parcată la câteva străzi mai încolo, la cel mult cinci minute de mers pe jos. Dacă reușea să ajungă până

acolo, dacă putea merge apoi fără să stârnească bănuieli până la locul pe care-l alesese pentru debarasare, atunci o să fie bine.

Traficul era aglomerat în dimineața asta, iar ea trebuia să se oprească la toate trecerile de pietoni, mormăind și îndemnând nerăbdătoare fiecare mașină

să avanseze. Orice secundă pierdută i se părea o eternitate, iar brațul drept și conștiința îi erau împovărate de greutatea cuțitului cuibărit în sacoșa de cumpărături.

— Haide, haide…

Acum apăru o ocazie să traverseze și porni, dar imediat ce ieșise de la adăpost, își dădu seama că a calculat greșit, iar o mașină de pe ultima bandă

venea în viteză spre ea și avea s-o lovească dacă mergea mai departe. Se opri brusc și abia avu timp să facă un pas înapoi înainte ca mașina să treacă în trombă, claxonând. Speriată, mai aruncă o privire spre stânga, dar drumul era liber. După câteva clipe, se afla din nou pe trotuar și se îndepărta, cu speranța că nu observase nimeni incidentul.

Porni mai departe, pe jumătate mergând, pe jumătate alergând într-un galop stângaci. Dacă fugea, ar fi atras prea mult atenția, ar fi dat naștere la bănuieli, dar nici nu reușea să meargă pur și simplu. Merse cât putea de repede, sperând că arată ca un angajat obișnuit care întârzie la o ședință.

Cu fiecare minut care trecea, distanța dintre ea și locul crimei creștea. Cu fiecare stradă pe care o traversa, era puțin mai în siguranță. Încă mai era VP - 88

transpirată, dar răsuflarea i se potolise și ajunse, cu o senzație de ușurare profundă, la Lena Gardens. Mașina ei era parcată în cel mai îndepărtat capăt și curând avea să plece de-aici, în siguranță și nevătămată.

Însă chiar când intră pe stradă, încremeni. Cineva stătea lângă mașina ei, cineva îmbrăcat în uniformă. Îi stătu brusc inima. Era oare posibil să fi fost deja descoperită? Să fie prinsă, arestată, pusă sub acuzare? Îngrozită, încercă să-și controleze panica, să-și găsească vreo urmă de calm și, chiar și în starea ei febrilă, își dădu seama că silueta înaltă de lângă mașina ei nu era polițist, ci un agent de trafic civil.

— Ce naiba…?

Bărbatul se apleca să-i cerceteze roata din față, foarte interesat de poziția ei.

Iar acum înțelese. Dimineață fuseseră mai puține locuri ca de obicei pe stradă, trebuise să parcheze aproape de linia galbenă dublă. Nu era ideal, dar era sigură

că roțile abia dacă atingeau vopseaua galbenă; nu prea era motiv de amendă.