— Păi, acum vreo săptămână, am primit câteva apeluri ciudate. Nu vorbea nimeni și închidea imediat ce răspundeam la telefon. N-am prea dat importanță

– putea să fie o greșeală sau copii care se prosteau. După aia, acum trei sau patru zile – era pe 10, cred –, situația s-a înrăutățit. Martin a răspuns și o femeie a început să se ia de el, cu injurii rasiste, după care a închis.

Helen notă data și întrebă:

— Credeți că și apelurile de dinainte erau tot de la ea și că și-a făcut „curaj”

poate să-l înjure pe soțul tău?

— Poate.

Lilah ridică din umeri fără vlagă, încă încercând să înțeleagă evenimentele din ultimele zile.

— Cât a durat convorbirea?

— Treizeci de secunde, nu mai mult.

— Au mai fost și altele?

— Nu, în următoarele câteva zile n-a mai fost nimic. Am zis că poate a fost ceva izolat, doar un incident neplăcut și idiot. Dar apoi, acum două zile, ne-am trezit și am găsit… în fine, ai văzut ce-au făcut pe fațada casei.

— Au făcut?

— Mai mulți, unul, nu contează. Nu i-am văzut.

— Și n-a văzut nici vreunul dintre vecini?

— I-am întrebat pe câțiva, dar n-a avut nimeni nimic de spus, am renunțat, nu voiam să insist cu povestea asta.

Helen se gândi o clipă, apoi întrebă:

— Revenind la apelurile telefonice, pot să întreb dacă femeia i-a spus pe nume lui Martin? Știa identitatea persoanei pe care o abuza?

Lilah încuviință.

— Da, categoric. I-a spus pe nume, știa unde stă. A zis că un om ca el n-ar trebui să stea pe o stradă așa frumoasă și „albă”…

Lui Helen îi stătu inima. Orice crimă era o tragedie, dar unele dintre ele aveau impact mai mare ca altele. O crimă cu motivație rasială era ultimul lucru de care avea nevoie acum Southampton.

— Martin a recunoscut vocea?

— Nu cred.

— Poate să fi fost cineva de la bar, cineva implicat în altercație?

— Păi, erau și fete în grup, e posibil…

Glasul i se stinse când înțelese ce sugerase Helen.

— Asta crezi că a fost? întrebă agitată. Că persoana care a dat telefoanele și a scris pe casă a… i-a făcut asta lui Martin?

VP - 96

Lilah se uita drept la Helen, iar furia îi alimenta acum o urmă de control, chiar dacă tot avea lacrimi în ochi.

— Sincer? Habar n-am. Dar e evident că e o posibilitate serioasă. Și ar putea explica și de ce par să-l fi vizat pe el în mod special, și nu pe amândoi. Bănuiesc că Martin n-a avut alte probleme în ultima vreme, nu? Vreo altă altercație sau incidente cu motivație rasială, vreau să zic. În transportul public? Când era prin oraș?

— Nu.

— Știa dacă există cineva ostil față de el?

— Nu.

— Sau dacă-l urmărise cineva când venea acasă?

— Nu, nimic de genul ăsta.

— Și în privința tinerilor cu care s-a bătut la bar, a mai existat vreun alt contact cu ei după incidentul inițial? Vreo amenințare în săptămânile scurse de-atunci? Alte confruntări?

— Cel puțin mie nu mi-a spus. Sincer, am crezut că s-a încheiat, că s-a terminat. Ceea ce ne și doream. N-am cerut să fim abuzați și atacați. N-am cerut niciodată nimic. Am pierdut trei ore să curăț mizeria de pe fațadă și de mare folos mi-a fost. Și acum, asta…

Și-a desfăcut mâinile în timp ce vorbea, ca pentru a arăta dimensiunile tragediei ei, dar părea ceva dureros de nepotrivit, ținând cont de cât de șocată

și de pustiită se simțea.

— Aș vrea să te întreb cum stăteau lucrurile între voi.

Lilah ridică brusc privirea, cu o expresie bănuitoare pe față.

— Erați fericiți? Era o relație afectuoasă?

— Sigur, eram împreună de aproape zece ani. Eram fericiți, suntem fericiți…

— Numai că nu pot să nu observ că ai o vânătaie urâtă pe încheietura mâinii.

Lilah își trase imediat brațele pe lângă ea, probabil regretând că le lăsase la vedere.

— Nu-i nimic.

— Nu prea arată a nimic.

— A fost doar un accident casnic, atâta tot. Mi-am prins brațul în ușă…

Suna slab și neconvingător.

— Martin și cu mine am avut momente bune și momente proaste, ca orice cuplu, urmă Lilah repede. Dar relația era solidă, eram fericiți…

Se uită rugător la Helen, parcă cerându-i să renunțe la subiect.