Nedumerit, se ridică și se îndreptă prudent spre fereastră. Trase ușor draperia la o parte și se uită pe geam – dar indiferent cine lăsase scrisoarea, VP - 79

plecase deja. Nu se vedea nimeni pe-aproape, nici vreo mașină în spatele căreia să se fi putut ascunde cineva. Convins că nu avea niciun motiv de alarmă pe moment, se îndreptă în grabă spre hol, unde, pe covoraș, se vedea un plic. Îl luă

în mână cu lăcomie. Erau toate șansele să fie bani înăuntru.

Însă constată cu dezamăgire că era extrem de subțire și de ușor. De fapt, abia dacă părea să fie ceva înăuntru. Iritat, îl dezlipi și căută în plic. La început, nu găsi nimic, dar apoi, chiar în colț, dădu cu degetele de ceva. Ceva dur și metalic.

Se bine dispuse din nou – poate că era un inel de aur sau vreun suvenir de valoare, vreo moștenire donată ca să plătească o datorie. Întoarse plicul cu susul în jos, răsturnă conținutul în palmă și își îndreptă privirea plin de speranță

spre mână.

Iar entuziasmul i se transformă în nedumerire. Pentru că în palma lui asudată

nu se afla vreo zorzoană prețioasă, sau vreo pepită de aur, ci un glonț lucios.

Capitolul 39

— Ce-s toate astea?

Detectivul-agent Malik stătea în fața șifonierului spațios, cu Helen foindu-se în spate. Echipele criminalistică și de patologie se ocupau de biroul lui Amar Goj, iar Helen și polițiștii se retrăseseră în casa principală. Soția și rudele șocate ale lui Goj erau închiși în sufragerie cu un polițist care asigura legătura cu familiile victimelor, echipa lui Helen fiind liberă să cutreiere casa. Cercetaseră dormitorul matrimonial și acum se aflau în camera de oaspeți, care părea mai mult o colecție de șifoniere pline cu haine.

— Beneficiile fraudei, șopti Helen privind șirurile de haine, pulovere, pantaloni și cămăși, dedesubtul cărora erau depozitate nenumărate cutii de pantofi.

Malik se lăsă pe vine și întredeschise una dintre cutii cu mâna înmănușată, dând peste o pereche nouă-nouță de pantofi de sport Gucci.

— Ce mărime sunt?

Malik scoase un pantof și se uită în interior.

— 42.

— Bine, răspunse Helen mulțumită. E puțin probabil să fi păstrat pantofii sau hanoracul pe care le purta în noaptea incendiului, dar tot trebuie să ne uităm cu atenție. În afară de astea, ar fi extrem de utile orice chitanțe sau dovezi de cumpărare a lor. Evident, astea sunt principala prioritate, dar aș vrea și un inventar complet al tuturor obiectelor de-aici.

VP - 80

Malik se strâmba deja, chinuită.

— Știu, știu, zise Helen. O să dureze toată dimineața, dar aș vrea să-mi fac o idee despre ce avea, cât trebuie să fi cheltuit ca să strângă toate astea…

— E neobișnuit pentru un bărbat să fie atât de preocupat de cum arată, spuse Malik, umflându-și obrajii și scoțând aerul. Probabil că era foarte pasionat de modă.

— Numai că majoritatea hainelor n-au fost atinse. Uite, majoritatea încă au etichete și unele dintre cutiile de pantofi nici n-au fost deschise…

— Bani spălați…

— Dar în ce scop?

Rămaseră tăcute. Vederea hainelor neatinse ale lui Goj, prăzi pentru care părea că-și distrusese viața, avea ceva deprimant, chiar tragic.

— Oricum, dacă ești de acord, te las să te ocupi tu și plec.

Malik se întoarse spre Helen surprinsă, dar încântată de votul de încredere.

— Sună-mă dacă găsești ceva interesant, dacă nu, ne vedem la sediu.

— Sigur. La revedere…

Malik era evident curioasă unde se duce Helen, dar nu voia să întrebe. Helen era încântată de discreția ei; n-avea de gând să-și anunțe destinația și n-avea de gând să spună nimic nici după aceea, dacă nu se dovedea ceva util. N-avea niciun rost să le tulbure și mai mult pe rudele îndoliate.

Coborî scările și auzi glasuri înăbușite din sufragerie. Chiar și prin perete, durerea și suferința familiei erau evidente, iar Helen nu mai zăbovi, se îndreptă

către ușa din față. Fusese o scenă îngrozitoare – Arsha cea irascibilă și protectoare redusă brusc la o epavă înlăcrimată. Se rugase de Helen s-o lase să

intre în magazie, să afle ce s-a petrecut cu soțul ei, dar Helen nu putea să-i dea voie să-l vadă așa, rigid și rece, cu o cutiuță de medicamente goală în mână. Și nici n-o putea lăsa pe Arsha să perturbe locul faptei. Era posibil ca Amar să fi fost ucis – deși aparent totul indica o sinucidere. Era un om care muncise din greu să-și creeze o imagine de membru de succes și respectabil al societății, care în decurs de 24 de ore se trezise suspendat de la serviciu, riscând un proces lent și chinuitor, și suspect principal într-o anchetă a poliției, de interes pentru Departamentul Cazuri Majore. Dacă era vinovat în ambele cazuri, cum bănuia Helen tot mai serios, atunci cu siguranță această dublă lovitură, această

catastrofă care-l învăluia din două direcții era mai mult decât suficient să-l doboare. Faptul că o făcuse de unul singur, fără ca vreun apropiat să aibă nici cea mai vagă idee, era demonstrat de reacția șocată și isterică la moartea lui.

Helen închise ușor ușa în urma ei, porni în grabă pe alee și ieși în stradă.

Familia avea să ofere fără îndoială informații generale utile, însă bănuia că Amar VP - 81

Goj era un om care-și păstra secretele, de unde și plecarea ei rapidă. Se urcă pe Kawasaki și porni motorul, însă chiar în clipa aceea, nu se putu abține să nu mai arunce o ultimă privire spre casă.

Când ajunsese, casa păruse simbolul opulent al statutului unei familii populare și avute. Acum părea foarte diferită, era o casă a tristeții, durerii și morții. În ultimele câteva zile, evenimentele scăpaseră de sub control, iar această familie cândva fericită rămăsese distrusă, incapabilă să înțeleagă

calamitatea care se abătuse asupra ei. Helen se temea că partea cea mai rea abia urma, că vor mai fi și alte lovituri de suportat; ca la un semn, tocmai acum apăru la fereastra sufrageriei Arsha Goj, privind-o în ochi pe Helen. Când se întâlniseră prima dată, în ochii ei văzuse ostilitate, rezistență, chiar mândrie.

Acum această matroană energică, proaspătă văduvă, stătea privind lumea golită

și pustie, chipul său o imagine a nefericirii perfecte.

Capitolul 40

Alerga pe stradă, cu picioarele lovind trotuarul. Era bine să iasă din casă, să

se îndepărteze de emoțiile acelea complexe și tulburătoare, să-și muncească

trupul în timpul alergării zilnice din pauza de prânz. Martin Hill fusese dintotdeauna un jogger entuziast, alergarea fusese mecanismul lui de supraviețuire în trecut, când avea nevoie de timp pentru sine, și chiar și acum, când viața îi era mai așezată, tot tânjea după năvala endorfinelor și a adrenalinei.

Se forța întotdeauna, încercând permanent să-și îmbunătățească timpii. În ultima vreme își stabilise o rutină, un circuit chinuitor al orașului, dar la fiecare ieșire reușea să reducă vreo câteva secunde din recordul personal. Totuși, azi nu-și intra în ritm. Se străduia din greu, pantofii Nike Air lovind betonul, dar era distras, prost-dispus, cu mintea în altă parte. Sexul matinal urmat de o alergare lungă i-ar fi asigurat în mod normal o zi aproape perfectă, dar azi-dimineață cu Lilah fusese nesatisfăcător și frustrant, în pofida orgasmului lui inevitabil.

Lilah spusese tot ce trebuia, făcuse ce trebuia, dar Martin avusese tot timpul senzația că nu era cu adevărat prezentă. Parcă s-ar fi imaginat în altă parte, s-ar fi gândit la altceva, la altcineva. Să fi fost totuși posibil să aibă de gând să-l părăsească? Ar fi o mișcare îndrăzneață; de fapt, nu părea credibilă, ținând cont cât de șovăitoare și prudentă era Lilah de obicei. Dar Martin nu putea scăpa de senzația asta.

VP - 82

Știa că era posibil să fi reacționat exagerat, că fusese paranoic. Când părinții ți-au fost luați la o vârstă fragedă și ai fost crescut de o mătușă care nu te voia, riști să devii bănuitor și paranoic. Dar asta nu însemna că n-are dreptate, că își închipuie totul. Avusese și înainte încredere în instinctele lui și se dovedise că a avut dreptate. Instinctul îi spunea din nou că îl așteptau probleme și știa din experiență că paza bună trece primejdia rea.

Țâșni pe strada principală și o luă în fugă pe Butler’s Passage, o scurtătură