Lăsă mâna în jos și făcu un pas în spate, șuierând furioasă.
— N-ai decât să spui ce vrei, Robert. Să faci ce vrei. Dar n-o să aibă nicio importanță.
— Mai vedem.
— Asta-i o luptă pe care nu o s-o câștigi.
— Tu spune-ți asta în continuare, Alexia…
— Vorbesc serios, Robert, nu mă presa.
Fostul ei soț nici nu clipi, era ciudat de calm, chiar triumfător. Iar acum băieții dădură fuga lângă el, sărutând-o distrat pe mama lor și gonind spre Mercedes.
Alexia îi aruncă o privire pătrunzătoare, dintr-odată alarmată. Astă-seară era ceva diferit, se schimbase ceva. În certurile dintre ei, ea avusese întotdeauna poziția dominantă, fusese întotdeauna în stare să-l pună în dezavantaj, dar acum părea dornic și capabil să treacă la ofensivă, să ducă lupta pe terenul ei. Și ca pentru a sublinia acest lucru, Robert se aplecă, iar buzele lui aproape că-i atinseră urechea când îi șopti:
— Ne vedem la tribunal, Alexia.
Capitolul 31
— Când a fost adus?
În mod normal, Helen nu ar fi fost atât de dură cu un polițist de la arest și regretă imediat tonul tăios. Anthony Parks era o prezență plăcută la Southampton Central, un tip prietenos cu care glumise de multe ori, dar simțul umorului părea s-o fi părăsit în seara asta. Când se întorcea la secție, aflase că
detectivul-sergent Hudson îl arestase pe Lee Moffat, urmărindu-și neabătut planul lui și ignorând instrucțiunile ei explicite.
VP - 62
— Acum vreo jumătate de oră, răspunse prudent Parks. L-am adus chiar eu.
Detectivul-sergent Hudson voia să-l lase să fiarbă peste noapte și să-l interogheze dimineață, dar îl aduc fără probleme sus, dacă vrei.
Helen stătu să se gândească o clipă. Moffat era suspect și poate că putea demonstra ceva dacă prelua controlul asupra interogatoriului. Dar asta ar fi însemnat să deturneze linia de anchetă a altui polițist și să se lase distrasă de la alte piste importante. Își reaminti să nu lase politica secției să-i încețoșeze vederea și spuse:
— Ai dreptate, lasă-l să asude la noapte. Mersi, Anthony.
— Întotdeauna o plăcere, detectiv-inspector Grace.
În mod normal, salutul de despărțire al lui Parks îi aducea un zâmbet pe buze
– avea un stil plăcut de a flirta stângaci –, dar mintea lui Helen era deja la altele.
Când pătrunse în casa scării, avea deja în cap ce se întâmplase în cursul serii, gândurile despre Goj, Moffat și Hudson năvălind unele peste altele. Erau multe de digerat și trebuia gândită o strategie – cum să facă să avanseze diversele linii de anchetă, ocupându-se și de insubordonarea lui Hudson. Nu era simplu, mai ales că fostul iubit părea să aibă prieteni, chiar aliați, în echipă. Nu, bătălia asta necesita aten…
Tresări când îi sună telefonul. Helen își dădu seama că fusese atât de pierdută în gânduri, că se îndepărtase așa de tare de lumea reală, că trecuse mult de etajul șapte și ajunsese la ultimul nivel al clădirii. Blestemându-și prostia, Helen se uită la numele apelantului, așteptându-se la vreo problemă, la vreun nou obstacol, însă pe chip i se întinse un zâmbet larg când își dădu seama cine suna.
— Charlie, ce mai faci?
— Sunt un mort viu, bineînțeles. Tu cum ești?
Îi făcea bine să audă glasul lui Charlie, căldura din tonul ei, umorul blând, autoironie – tonicul perfect după o zi grea. Se sprijini de peretele rece al casei scărilor și răspunse nerăbdătoare:
— Bine, bine. Și fetele alea adorabile?
— Ah, sunt oribile, hidoase și de-a dreptul încântătoare. Sincer, n-am mai muncit niciodată în viața mea atât de mult și nici n-am arătat mai rău. De-acum înainte, doar apeluri telefonice, niciun Zoom, niciun Facetime…
— Știu cum e.
— Nu fi proastă, tu arăți mereu uluitor…
Bineînțeles că nu era adevărat, dar îi prindea bine să audă. De când detectivul-sergent Charlene Brooks – Charlie, pentru prieteni – plecase în concediu post-natal, jonglând cu Jessie și cu nou-născuta Orla, ea și Helen VP - 63
stătuseră de vorbă cu intermitențe, dar de câte ori se întâmplase, conversațiile lor avuseseră o căldură, o generozitate și o relaxare care n-ar fi fost posibile dacă ar fi lucrat împreună la un caz. Helen ajunsese să prețuiască discuțiile; erau antidotul perfect pentru orice s-ar fi petrecut la Southampton Central.
— Și ce se mai aude? Ce am pierdut?
— Ah, doar o distrugere generalizată a forțelor de ordine, a încrederii în poliție, a moralului echipei. Crede-mă, Charlie, e mai bine că nu ești aici…
— Știu și, bineînțeles, n-aș avea cum să fac ce faci tu și să cresc două
creaturi… dar o parte din mine ar vrea să fie acolo. Să ajut echipa, să te ajut pe tine…
Rostise cuvintele șovăitor, chiar puțin jenată. Iar Helen își dădu seama acum de ce sunase Charlie. Era îngrijorată – era îngrijorată pentru ea. Oare zărise numeroasele relatări despre infracțiuni apărute în ultima vreme în ziarul local?
Vorbise cu detectivul-agent Bentham sau cu vreun alt membru cu vechime al echipei? Orice ar fi determinat apelul, se simțise obligată s-o caute pe Helen, ceea ce o înveseli și o emoționă mai mult decât putea spune. Grija lui Charlie pentru ea era simplă, din inimă și sinceră și, brusc, Helen tânji s-o aibă înapoi la Southampton Central.
— Păi, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, spuse ea, cu glasul sunând ciudat de răgușit, ca și cum ar fi copleșit-o emoția. Dar ai de făcut o treabă mai importantă, să-mi crești finele ca să devină membri constructivi și cu frica legii ai societății. Dumnezeu știe că tare mai sunt puțini de-ăștia în ultima vreme…
— Ei, fac tot ce pot, răspunse Charlie râzând, dar nu sunt sigură ce efect au asupra creierului lor trei ore pe zi de Purcelușa Peppa. Ținând cont de cine le sunt părinții, n-au avut de la bun început mare lucru acolo.
