— A mai fost ceva și aș vrea să-ți arăt…

Atitudinea îi era șovăitoare, dar insistentă, iar Helen știa că e bine să trateze cu seriozitate intervenția ei. Lăsă telefonul deoparte și se duse la biroul lui Malik.

— Ce-ai aflat?

— Păi, deocamdată am reușit să identificăm șapte dintre cei 15 localnici care au cumpărat hanoracul Rick Owens. Cinci dintre ei sunt verificați, au alibiuri solide, dar mai sunt câțiva pe care cred că ar trebui să-i cercetăm. E un Sam Becker, care pare să ne respingă apelurile, și tipul ăsta…

Îi întinse lui Helen un print, dominat de o poză de profil lucioasă a unui bărbat chipeș de vârstă mijlocie, cu o barbă tunsă îngrijit și un turban portocaliu-aprins.

— Amar Goj, citi Helen, cercetând detaliile.

— E născut și crescut în Southampton și e bine cunoscut în comunitatea sikh.

Foarte implicat în activitățile de la templul principal și în organizațiile de caritate locale, apare des în articole pozitive din Evening News…

— Nu prea pare genul de incendiator…

— Sigur, dar a cumpărat unul dintre hanorace acum vreo trei luni și e și ceva curios în legătură cu el. Lucrează la spitalul pentru copii din Southampton, ca director de achiziții…

— Nu acolo lucra și victima înjunghierii? întrebă Helen, îndreptându-și privirea spre panoul cu datele crimei. Alison Burris lucra în același departament, parcă.

— Mai mult de-atât. Amar Goj era șeful ei. A lucrat în subordinea lui în ultimul an.

Helen coborî privirea spre chipul zâmbitor și sigur pe sine al lui Goj. Cu siguranță profesionistul chipeș nu arăta a asasin care lovește în toiul nopții, dar legătura dintre el și victima unei crime recente era evidentă și nu putea fi trecută cu vederea.

— Bravo, detectiv-agent Malik. Poți s-o iei din loc.

Helen se întoarse și se îndreptă grăbită spre ușă, luându-și în drum casca și cheile. Hudson n-avea decât să-și urmărească pista, ea avea s-o urmărească pe a ei.

Era momentul să-l cunoască pe Amar Goj.

VP - 52

Capitolul 26

Era pe aici, pe undeva. Întrebarea era unde.

Hudson pășea pe podeaua denivelată, ținând lanterna ferm și luminând în arc, de la stânga la dreapta. Raza era puternică și arunca umbre imense, sinistre, proiectând pe pereți siluetele unei grămezi de motoare, scaune de mașină, chiar și șasiuri întregi. Inițial, păruse un cimitir de mașini, dar privit mai de aproape, se dovedise un fel de showroom – lanterna lui Hudson cădea pe embleme de BMW, Mercedes, Audi, Porsche. Era ca peștera lui Aladin cu piese și accesorii luate de la diverse mașini. Nu era de mirare că dealerii și mecanicii de pe piața neagră făceau cărare la ușa lui Moffat.

Cei patru polițiști se răspândiră, ținând pasul unul cu altul și nelăsând garda jos nicio clipă. Moffat și oamenii lui nu se temeau de poliție – tot intraseră și ieșiseră din închisoare încă de când mergeau de-a bușilea –, iar ultimele evenimente arătaseră că recurgeau bucuroși la violența extremă. Singura lor îngrijorare reală era că ar putea fi prinși – libertatea de a se bucura de câștigurile lor ilicite era cea mai importantă – și s-ar fi bătut pe viață și pe moarte ca să evite așa ceva. De unde nevoia de prudență maximă.

Hudson cercetă încăperea vastă din fața lor. Era un fost depozit de la docuri, înțesat cu piese și șasiuri de mașină, care puteau asigura acoperire pentru cineva dornic să rămână ascuns. Oare Moffat se afla în încăpere chiar acum, ferit, așteptând să o șteargă, așteptând să lovească? Hudson își simțea inima bubuind și simțea și victoria, însă nu merita să se aleagă cu o șurubelniță înfiptă

în măruntaie, așa că se apropia prudent de fiecare obstacol, asigurându-se că

are cale liberă înainte să treacă mai departe. Orice scăpare îi putea costa pe el și pe colegii lui.

Merse mai departe, pe lângă șasiul unui sedan BMW golit complet, ca o carcasă în deșert. Mașina de lux rămasă doar un schelet părea ceva greșit, chiar sinistru, și-l făcu pe Hudson să se înfioare. Luminată de lanterna lui pătrunzătoare, părea cumva să prevestească decăderea sau chiar moartea.

Cercetă mai rapid acum drumul, temându-se de o ambuscadă.

Se apropiau deja de fundul încăperii. Dacă Moffat se retrăsese când intraseră

ei, aici avea să-și stabilească ultima linie de apărare. Hudson se întrebă din nou dacă n-ar fi trebuit să solicite întăriri înarmate, dar alungă gândul. N-avea cum s-o facă fără s-o alerteze pe Helen Grace, trebuia să se descurce. Totuși, se simțea expus doar cu un baston care să-l protejeze în timp ce se strecura în colțul întunecat al încăperii.

VP - 53

Chiar în fund, lângă niște uși duble cu grilaj, se afla o mașină nouă. Un Lexus negru, care părea intact. Hudson nu putea vedea dincolo de el și se opri, întrebându-se dacă nu cumva Moffat s-a ghemuit în spatele portbagajului, cu arma în mână. Le făcu semn lui McAndrew, Reid și Edwards și-i urmări cum se despart și se apropie de mașină într-o formație amplă, în formă de trident. Dacă

prada era aici, acum era momentul s-o ia la fugă – dar tot nu se vedea nicio mișcare.

Le făcu semn cu capul celorlalți, ridicând trei degete și numărând invers în tăcere. Trei, doi… Reid i-o luă înainte, avansând brusc când nu mai avu răbdare.

Înaintă și Hudson, cu Edwards și McAndrew după el, și porni în grabă spre spatele mașinii. Era copleșit de adrenalină și ținea bastonul ridicat și pregătit, când un zgomot puternic pe care-l auzi în dreapta îl făcu să se răsucească – dar era doar o alarmă falsă, pentru că o văzu pe McAndrew crispată, tocmai lovise o doză goală de cola.

Furios și distras, Hudson își îndreptă din nou atenția spre spațiul întunecos din spatele mașinii… dar nu era nimeni acolo. Erau doar ei patru, fără suflare, frustrați, cu ecoul cutiei de suc turtite plutind în spațiul cavernos, insistent și sinistru.

Hudson înjură în barbă. Orice element de surpriză dispăruse, acum nu mai era vorba decât despre viteză. Clădirea avea mai multe niveluri, cu nenumărate ieșiri, iar Hudson alese niște scări șubrede pe care porni în sus, în grabă. Urca vioi, câte două trepte o dată, îndreptându-se către altă zonă vastă de depozitare. Și aceasta era plină cu piese de mașină – cât de amplă era afacerea lui Moffat? –, iar în colț se vedea o altă scară, care ducea la etajul următor.

Lui Hudson îi stătu inima. Poate că Moffat era la etajul ăsta, poate la cel de deasupra, sau poate chiar la următorul. Sau poate că se strecurase deja prin vreuna dintre fostele rampe de încărcare, scăpând de-a binelea. Nu suporta să

se gândească la varianta asta – să fie nevoit să se întoarcă la bază cu mâna goală, ca să-i dea explicații lui Helen. Privi în bezna de-afară, cu moralul în cădere liberă, însă chiar când începea să accepte posibilitatea înfrângerii, îi veni o idee. Ceva simplu, dar eficient, la care ar fi trebuit să se gândească încă de la bun început.

Își scoase telefonul din buzunar și se uită rapid printre e-mailuri, până găsi cel mai recent număr de telefon mobil al lui Lee Moffat. Apăsă pe el și îl apelă.

În clădire nu se auzi niciun sunet – de fapt, nimic nu tulbura liniștea de mormânt a depozitului. Însă în colțul îndepărtat, într-o zonă cu umbră deasă, se aprinse brusc o lumină galbenă, scoțând la iveală o siluetă înaltă și slabă.

— Bună, Lee.

VP - 54

Capitolul 27

Parcă ar fi pășit în altă lume, unde nu erau permise decât dragostea, fericirea și râsul.

Helen Grace se opri în prag, minunându-se de priveliștea din fața ei. Nu-l găsise pe Amar Goj acasă, așa că începuse să-i întrebe pe vecini, aflând astfel că

Amar și cam toată comunitatea locală sikh erau la un complex de evenimente de la St Mary’s Stadium, baza mult-iubiților Saints. Ajungând în grabă acolo, descoperi nu numai că Amar Goj era prezent, dar era chiar gazda evenimentului

– o petrecere luxoasă pentru celebrarea logodnei dintre fiica sa cea mare, Kaya, și omul de afaceri local Chirjot Bajwa.

Petrecerile de la St Mary’s erau de multe ori niște evenimente sobre, corporatiste, dar nu și de data asta. Sala era toată numai culoare, zeci de turbane roșu-aprins și portocalii, asortate perfect cu șalvarii eleganți ai doamnelor. Toți erau strălucitori, îmbrăcați în cele mai bune haine, și totuși nu era greu de ghicit care dintre cei prezenți era cel care o interesa pe Helen. Amar Goj, o idee mai corpolent în viața reală decât în poza de profil, stătea în mijlocul sălii, înconjurat de persoane care-l felicitau. Teoretic, vedetele petrecerii erau fiica sa și logodnicul ei, dar nu ți-ai fi dat seama, cu Goj în inima evenimentelor, primind felicitări de la toată lumea. Arăta, din cap până în picioare, a pater familias fericit și demnitar local, plin de încredere în sine, respectat și iubit.

Un cuplu tânăr trecu pe lângă Helen, aruncându-i o privire curioasă, ceea ce o puse pe gânduri. Măcar își scosese geaca din piele cu care venise pe motocicletă, dar chiar și așa părea curios de deplasată în costumul ei de serviciu bleumarin. Spațiul acesta plin de muzică, veselie și vorbărie era un loc al fericirii, un refugiu din calea relelor lumii, iar ea știa că n-o să-i mulțumească nimeni că

intră nechemată. Apoi își aduse aminte de rănile cumplite ale lui Declan McManus și de trupul lipsit de viață al lui Alison Burris. N-a intrat în poliție ca să-și facă prieteni.

Străbătu încăperea și ocoli o ospătăriță care-i oferea un crevete curățat, după care se avântă în mulțime. Părea să se miște și să se unduiască în fața ei, un curcubeu de culori vii care forma o mare protectoare în jurul gazdei. În cele din urmă reuși să-l zărească pe Goj, cufundat într-o discuție, într-un grup compact de musafiri care-l înconjura.