— Îmi pare rău, a fost o copilărie. Chiar ar fi trebuit să mă gândesc…
Helen își ceru scuze de la Grace Simmons când erau suficient de departe ca să nu le mai audă nimeni, în timp ce străbăteau coridorul pustiu.
— Nu-ți face griji, răspunse Simmons, scuturând cu furie din cap. Și mie îmi venea să-i trag una.
Helen râse fără să vrea. Fostul ei mentor știa întotdeauna cum s-o înveselească.
— Adică, pe bune, de unde atâta tupeu să-ți vorbească de sus în halul ăla? Ca să nu mai zic că a vorbit peste mine…
Simmons clătină din nou din cap, deși de data asta afișă și un zâmbet răutăcios.
— Doar pentru că a avut înainte câteva posturi prestigioase, câteva joburi sigure, de corporație, brusc e expertă în munca de poliție? Mi se urcă sângele la cap. Și de ce-o lasă Peters, numai Dumnezeu știe…
Ridică sugestiv dintr-o sprânceană, însă Helen evită insinuarea, pentru că nu voia s-o ia pe calea aceea.
VP - 44
— Sunt perfect de acord, dar o să încerc să mă port frumos pe viitor. N-am nevoie să mai deschid un front, crede-mă…
Zâmbetul de pe chipul lui Simmons începu să se șteargă. O clipă, Helen crezu că șefa ei o să dezvolte subiectul și o să-i pună întrebări neplăcute despre stadiul anchetei și starea de spirit a echipei, dar ea se opri și-i puse liniștitor mâna pe braț.
— O să faci cum crezi tu că e mai bine. Dar ține minte: eu îți asigur spatele. Și dacă o absolventă înfumurată de Relații media vrea să te provoace, trebuie să
treacă peste mine.
Zâmbind din nou, Simmons se îndreptă cu pas vioi spre biroul ei. Helen o privi îndepărtându-se, liniștită de sprijinul ei, dar tot agitată de întâmplările din după-amiaza asta. Avea senzația clară că Miller era hotărâtă să ducă mai departe agenda ostilă a comisarului-șef, fără să-i pese de preț – fie în privința moralului echipei, fie a capacității lor de a pune capăt actualului val de criminalitate. Helen spera că furia sa evidentă în fața raționamentului lui Miller, împreună cu insistența ei că temerile PR-istei erau nefondate, o s-o pună pe gânduri. Dar în timp ce se îndrepta spre centrul de comandă, se întrebă cât de eficientă fusese poziția ei. E greu să pari convingător când nu ești nici pe departe convins tu însuți – iar Helen simțea suspiciunea și stânjeneala pe care le lăsase în urmă. Își apărase poziția, cu sprijinul lui Simmons, dar avea o senzație neplăcută că era doar prima bătălie dintr-un război de durată, că hienele o să
dea în continuare târcoale.
Privind și așteptând momentul să atace.
Capitolul 23
Îi tremurau mâinile când închise lacătul ca să-și lege bicicleta de balustradă.
Trecuseră câteva ore de când reclamase profanarea casei unei polițiste empatice, iar de atunci fusese la serviciu, luase parte la două prezentări importante, dar răstimpul ăsta n-o prea ajutase să-și calmeze anxietatea, paranoia și teama. De fapt, acum era mai rău, iar Lilah arunca tot timpul priviri neliniștite peste umăr în timp ce venea spre casă, temându-se că ar putea fi urmărită.
Își lăsă bicicleta și se îndreptă cu pas grăbit spre treptele de la intrare, cu ochii țintuiți în pământ, disperată să evite vederea zidului pătat și a ușii mânjite.
Dimineață, se străduise din greu să șteargă graffitiul, zdrelindu-și degetele să
VP - 45
spele zidul cu un burete și săpun, dar conturul sumbru al zvasticii tot se mai vedea. Erau tot marcați de ura altcuiva.
Strecură cheia în broască și se grăbi să intre. În cursul zilei, primise multe mesaje pe WhatsApp de la vecini și prieteni care o întrebau dacă ea și Martin sunt bine. La început, fusese jenată, apoi furioasă că se simte stânjenită de ceva ce nu era vina ei, apoi doar neliniștită și deprimată. Le putea spune cum se simțea ea, chiar era fericită s-o facă, dar nu putea răspunde pentru Martin, care nu luase legătura cu ea de când plecase, la prima oră, la interviu.
— Alo? strigă Lilah în timp ce străbătea în grabă holul.
Era cât pe ce să năvălească în bucătărie, când zări silueta familiară a lui Martin în living.
— Aici erai, zise ea, îndreptându-se spre camera confortabilă. Ți-am dat mesaje toată după-masa. Cum a fost la interviu?
Martin Hill era întins pe canapea în pantaloni de trening și se uita la televizor, dar când intră Lilah, întoarse privirea spre ea.
— Cât de bine era de așteptat.
Îi stătu inima în loc când auzi tonul lui resemnat, dar continuă veselă.
— Asta-i bine. Când ai rezultatul?
— La sfârșitul săptămânii.
— Minunat. Păi, sunt sigură că ai avut același șanse ca și ceilalți. Cineva trebuie să câștige, nu?
Îi ridică picioarele de pe canapea și se așeză lângă el, lăsându-și geanta pe podea.
— Și ție cum ți-a mers?
Tonul lui Martin era ușor batjocoritor, ca și cum nu făceau decât să mimeze că sunt un cuplu fericit din suburbii, ca și cum n-ar fi fost decât un fel de joc.
— Bine, cred, minți ea. Am întârziat cumplit la muncă, dar au înțeles când le-am explicat ce s-a întâmplat.
— Și poliția?
Lilah spera că Martin n-o să aducă vorba despre poliție, dar acum nu mai putea evita subiectul.
— Au fost în regulă… chiar bine. Au venit repede, s-au arătat foarte îngrijorați…
