Capitolul 16
Avea senzația că ochii întregii lumi sunt ațintiți asupra ei, dar când se întoarse, observă că nimeni dintre cei prezenți nu-i acorda atenție. Era cât se poate de anonimă în magazinul de bricolaj, exact ce-și dorea.
Își trase șapca de baseball pe frunte și merse mai departe. Grăbi pasul și trecu de tapete și lămpi, pe lângă piramidele din cutii de vopsea și ajunse la raionul cu accesorii de bucătărie. Nu știa magazinul; amplasarea i se părea frustrantă și derutantă și avu nevoie de câteva minute ca să se orienteze. Erau grămezi de tigăi și blendere la reduceri, flancate de tacâmuri ieftine și strecurători colorate. Rătăci printre ele ca și cum ar fi căutat un chilipir și se apropie de instrumentele de bucătărie. Spatule, teluri, clești, palete și, în cele din urmă, cuțite.
Preț de o clipă, își lăsă privirea să cutreiere peste denumirile familiare –
Sabatier în vârf, marca magazinului, jos. Multe dintre cele mai scumpe produse aveau etichete antifurt, trecu pe lângă ele și se duse la oferte. Aici zăbovi, evaluând opțiunile, și se opri în cele din urmă la un cuțit de bucătărie cu lama de 20 de centimetri, care părea potrivit.
Era tentată să întindă mâna și să-l ia, însă se abținu, stând o clipă să se liniștească. Își aminti exercițiul pe care-l repetase, se uită la ceas, apoi în lungul raionului, ca și cum ar fi căutat din priviri un partener care întârzia. În dreapta ei nu era nimeni, se întoarse spre stânga, sperând să dea de aceeași pustietate.
Însă observă îngrozită că în capul raionului stătea un paznic care se uita direct la ea.
Oare observase ceva neobișnuit în comportamentul ei? Știa că pune la cale ceva necurat? Îi zâmbi, deși tremura toată pe dinăuntru, și, spre marea ei ușurare, paznicul îi zâmbi și el, după care își văzu de treabă. Iar îi veni să pună
mâna pe cuțit și să fugă, dar se controlă, aruncând o privire spre tavan, în căutarea camerelor. Nu se afla niciuna anume în apropiere, doar o cameră de supraveghere generală, adăpostită într-un glob de plastic transparent, la vreo 10 metri de ea. Mulțumită, studie o spatulă aflată pe un raft mai sus, încercând să-și orienteze corpul spre cameră, astfel încât cuțitele de bucătărie mai ieftine VP - 33
să nu fie vizibile. Mută spatula în mâna dreaptă, puse stânga pe cuțitul de bucătărie și-l strecură încet în geantă. Scuturând teatral din cap, așeză spatula la locul ei și se îndepărtă, închizându-și geanta.
Arăta, din toate punctele de vedere, ca o cumpărătoare obișnuită, care-și vede de-ale ei. În realitate, bineînțeles, făcea orice, numai să cumpere, nu.
Fusese îngrozită când ajunsese, convinsă că o s-o dea în bară cu acest mic furt, dar acum era entuziasmată și încântată; îi aruncă un zâmbet casieriței, după
care plăti sticla de solvent, trecu de poarta de securitate și ieși, convinsă că n-a observat nimeni.
Când o învălui aerul cald, i se ridică moralul. Simți un val de adrenalină, de ușurare în timp ce străbătea cu pași mari parcarea. Avu din nou impulsul s-o ia la sănătoasa, să alerge pe asfalt, îndepărtându-se cât mai mult de magazin. Dar prudența și calculul învinseră din nou, așa că merse cu pas măsurat, înăbușindu-și un zâmbet și străduindu-se să nu arate suspect.
Capitolul 17
Mergeau cu pași mari pe trotuar, mișcându-se sincronizat.
— Cărui fapt datorez această plăcere neașteptată?
Helen mergea alături de cel care vorbea, nu-și dădea seama dacă salutul vesel al lui Robert Downing i se reflecta acestuia și în ochi. Bărbatul avea privirea îndreptată înainte și se îndepărta grăbit de tribunalul din Southampton, cu servieta, roba și peruca sub braț.
— Bănuiesc că ai aflat de incendiul de-aseară de la Locks Heath, nu?
— Sigur, am auzit la radio. Un fel de cimitir de vechituri, nu-i așa?
— Da, înainte. În ultima vreme, era un soi de bârlog-birou al lui Declan McManus, un detectiv particular de pe-aici.
— Am înțeles.
Downing vorbea pe un ton studiat neutru.
— Oricum, urmă Helen, îi anchetăm acum mișcările, contactele din ultimele săptămâni. Și a apărut și numărul tău.
Se uită după vreo reacție, vreo tresărire care să indice recunoașterea, vinovăția, poate chiar alertă, dar nimic. Chipul lui Downing rămase o mască de dezinteres profesional. Helen nu era surprinsă – îl cunoștea bine pe avocat de prin tribunalele din Southampton – și știa că era întotdeauna prietenos, politicos și calm. În particular, se întreba dacă-și lăsa vreodată garda jos.
VP - 34
— Numele nu-mi spune nimic, răspunse el în cele din urmă. Poți să mi-l descrii?
— Scund, lat, păr roșcat rărit, accent de Belfast. A fost pe vremuri polițist la Londra…
— A, da… Cred că știu la cine te referi, o întrerupse Downing. Avea un accent foarte pronunțat, din câte îmi aduc aminte. Era destul de greu să pricepi ce spune…
— Ce fel de legătură aveai cu el?
— Ei, m-a sunat pe mobil. Habar n-am cum a făcut rost de număr.
— Și?
— Păi, asta a fost acum vreo zece zile. Eram acasă, cu băieții, am fost tentat să-l las să sune, dar nu se știe niciodată cine ar putea fi, așa că am răspuns.
— Ce voia? insistă Helen, începând să aibă senzația că Downing pierdea timpul deliberat, pentru că ajunseseră deja la vreo 30 de metri de mașina lui.
Sesizându-i insistența, Downing se întoarse pentru prima dată spre ea.
— Căuta ceva de lucru.
— Ce anume?
— Păi, mi-a dat o prezentare scurtă a clienților lui. Sunt sigur că știi deja, dar lucrează cel mai mult pentru companii de asigurări și ocazional și pentru firme de avocatură locale. Supraveghere, verificări, discuții cu vecini, chestii de-astea
– ca să stabilească dacă oamenii care dau în judecată companii mari chiar au fost vătămați, sărăciți sau nedreptățiți, cum susțin că sunt, sau dacă există și în realitate copiii pentru care se solicită asigurările sociale. Practic, dacă nu poți să
scapi de ceva pe căi legale, folosești pe cineva ca McManus ca să vezi dacă nu există altă cale…
