— Așteptăm o confirmare oficială de la producător, dar suntem destul de siguri că avem dreptate. Hanoracele lor sunt sută la sută cașmir, iar culoarea este creată exclusiv pentru ei. Îi spun Midnight Silk, pentru că bleumarinul este contrabalansat de nuanțe de verde și argent, un mod pretențios de-a spune argintiu.

— Și unde poți să cumperi asemenea hanorace? se interesă Helen.

— Sunt livrate la comandă și costă cam 1 000 de lire.

Se auzi un fluierat ușor din fundul încăperii; genul ăsta de îmbrăcăminte era dincolo de posibilitățile financiare ale unui agent.

Malik continuă neabătută:

— Am reușit să obținem de la companie un document cu numele tuturor locuitorilor din Southampton care au cumpărat așa ceva în ultimii doi ani.

Helen se uită la foaie. Erau doar 15 nume și le cercetă în viteză. Printre ele nu era numele lui Downing, însă erau alte 15 persoane, bărbați care ar fi putut deține cheia rezolvării acestui caz derutant.

— Lee Moffat.

Helen ridică privirea și văzu că Joseph Hudson fusese cel care vorbise.

— Ar trebui să-l verificăm.

Părea brusc entuziasmat, ca și cum și-ar fi dat seama de ceva.

— Pentru că?

— Pentru că e un nemernic violent și imoral, care n-ar fi stat pe gânduri să-i dea foc lui McManus dacă și-ar fi băgat nasul în treburile lui. Moffat și oamenii lui sunt pe val, fură și dezmembrează mașini de lux, după care vând piesele la ateliere, garaje sau persoane private. Poate că McManus îi investiga, găsise VP - 40

ceva și în plus s-ar putea să aibă legătură cu uciderea lui Alison Burris. BMW-ul ei a fost luat de cineva care nu dă doi bani pe decență sau pe viața omenească și care ucide bucuros ca să facă repede un ban. Ceea ce îl cam descrie pe Lee Moffat.

Helen nu putea nega că sună interesant, așa că, oricât de mult detesta în ultima vreme să-l lase pe Hudson să preia conducerea, spuse:

— OK, dă-i bătaie. Vezi dacă poți să-l scoți din ascunzătoare.

— Aș vrea să sugerez să participe și agenții McAndrew, Edwards și Reid, spuse Hudson. Moffat are mai multe adrese cunoscute, câteva porecle…

— Poți să mai iei un om. Avem o mulțime de nume diferite de urmărit și vreau să-i contactăm pe toți azi.

— Dar omul ăsta are un profil, insistă supărat Hudson. Și dacă putem face legătura între el și două anchete în curs…

— Atunci ar fi minunat, dar în momentul ăsta e pură speculație. Cea mai bună soluție nu e întotdeauna și cea corectă, așa că verificăm toate numele astea, vedem dacă are vreunul motiv, un alibi slab, vreo legătură cu McManus, orice l-ar putea incrimina. Bine?

Hudson o fixă cu privirea fără să spună nimic, în mod clar nemulțumit. Ceilalți membri ai echipei sesizară antagonismul dintre ei și ezitară, nesiguri pe cine să

urmeze.

— Ce mai așteptați? Hai, la treabă, spuse Helen tăios, hotărâtă să le reamintească ierarhia.

Polițiștii reacționară, plecând în grabă la birourile lor. Și Helen pornise, hotărâtă să evite o confruntare cu Hudson și dornică să exploateze cât mai mult noua pistă. Era nerăbdătoare să înceapă să-i interogheze pe cei câțiva ale căror nume le obținuse agenta Malik, dar chiar când se întorcea să se îndrepte spre birou, detectivul-agent Osbourne veni grăbit spre ea.

— Scuze de întrerupere, șefa, dar au sunat de la biroul comisarului-șef Peters. Vrea să te vadă cât de repede.

— Cu alte cuvinte, acum, se strâmbă Helen.

Osbourne ridică din umeri, într-o aprobare tristă. Să fii convocat în biroul directorului nu era niciodată o veste bună. De fapt, nu putea însemna decât un singur lucru: probleme.

Capitolul 21

— Poți să-mi explici ce mama naibii se petrece?

VP - 41

Comisarul-șef Alan Peters era furios și nu pierdu timpul până să treacă la subiect.

— Dacă ar ateriza azi un extraterestru în Southampton și ar arunca un ochi pe ziare, ar zice că a ajuns în Gotham City.

Făcu un semn spre ultimul număr din Southampton Evening News, deschis pe biroul lui.

— Incendiul provocat de-aseară e descris în detaliu în primele trei pagini.

Uciderea lui Eve Sutcliffe e reluată în pagina cinci, înjunghierea lui Alison Burris e pe pagina șase. Să continui?

Ridică privirea, evident frustrat și furios. Helen rămase în picioare, flancată

de șefa ei directă, inspectorul-șef Grace Simmons, și noul lor ofițer de presă, Abigail Miller, care fuseseră invitate să ia loc. Helen nu, stătea în picioare între ele, arătând exact ca un copil neascultător.

— Știu că ziarele au relatat pe larg, domnule…

— Pe larg? E integral, la naiba. Nu mai e nimic altceva în ziar. Până și editorialul e îndreptat împotriva noastră, un atac destul de bine țintit asupra metodelor, motivației și ratei de rezolvare a cazurilor. Scrisul e cumplit, dar nu poți să negi forța argumentelor. Situația chiar pare să se înrăutățească, nicidecum să se îmbunătățească. Ceea ce poate că prinde bine pentru vânzarea ziarelor, dar nu și pentru încrederea publicului în poliție. M-a sunat mai devreme comisarul de poliție și mi-a explicat exact asta.

Helen se uita la Peters, surprinsă și îngrijorată. Rareori îl văzuse pe șeful secției atât de agitat.

— Avem nevoie de progrese, detectiv-inspector Grace. De niște rezultate.

Cum stăm cu incendierea?

— Primele stadii, domnule. Avem niște posibile piste pe care le urmărim…

— Vreun nume concret?

Se uita țintă la ea, provocând-o să-l dezamăgească. Era foarte tentată să-i ofere ce voia – să-i dea numele lui Lee Moffat –, dar refuză s-o facă, mai ales cât încă încercau să stabilească dacă tânărul huligan era implicat în vreun fel în infracțiune.

— Nu încă, dar ne mișcăm foarte repede…

— Și victima? E vreo șansă să-și recapete cunoștința? Poate să-l identifice pe atacator?

— Este o posibilitate, răspunse Helen prudent. M-au sunat mai devreme de la spital. Ziceau că a reacționat bine la tratament, antibioticele par să aibă

efect… dar evident că trebuie să se miște foarte încet, ținând cont de gravitatea rănilor, și de aceea se află încă în comă indusă…

VP - 42