— Nimic evident. Toate dosarele au fost distruse, computerul furat. Avem ceva informații din telefon, dar își schimba SIM-ul și aparatele cu regularitate, ca să nu fie sparte, nu ne-am ales cu prea multe…

— Și camerele? Martori?

— Nu prea e acoperire în partea aia de oraș și nici nu te plimbi pe-acolo noaptea târziu, așa că…

— Deci dacă nu se trezește, să arate cu degetul pe cineva, vă agățați de fire de păr.

— Cam așa ceva, răspunse sec Hudson. Iisuse, ce trebuie să faci ca să fii servit aici?

Se uită de jur împrejur, căutând vreo chelneriță, dar Emilia n-avea timp de distrageri.

— Deci dacă scot în evidență lipsa de piste, paleta largă de posibili suspecți, resursele suprasolicitate și lipsa generală de direcție, ar fi corect?

— Asta-i, în mare, răspunse Hudson, îndreptându-și din nou atenția spre ea.

— Pentru că nu vreau să mă ia prin surprindere vreun iepure scos din joben.

— N-o să te ia.

— Bine, spuse ea, și se ridică. Sună-mă dacă apare ceva.

Hudson încuviință și reluă încercarea de a obține o cană de ceai, însă Emilia nu mai zăbovi, traversă cafeneaua și ieși pe ușă. Se bucura să plece – soarele ardea deja, iar bomba devenise neplăcut de aglomerată – în plus, avea treabă.

Rareori mai fusese atât de entuziasmată și plină de energie. După criză, singura afacere în dezvoltare din Southampton fusese criminalitatea – în egală măsură

pentru făptași și pentru reporteri. Nu mai fusese niciodată atât de ocupată –

crimele, violurile, tâlhăriile se adunau, oferindu-le cititorilor un carusel nesfârșit de nefericire și teamă. Productivitatea ei creștea, tirajul creștea, iar Southampton Evening News scotea un profit frumos, mărind spațiul pentru reclame la echipamente de securitate, alarme de viol și spray-uri lacrimogene, ca să nu mai vorbim de avocați de divorțuri, specialiști în resurse umane și împrumuturi pe termen scurt.

Întotdeauna există ceva bun în orice nenorocire, dar nici măcar asta nu era partea cea mai tare. Partea cu adevărat delicioasă abia urma. Nu era ceva cu care să se laude în gura mare, trebuia să rămână secret mulți ani de-acum înainte, dar într-un fel asta îi sporea bucuria. De la cazul Justin Lanning, de-acum șase luni, Emilia îl avea la degetul mic pe detectivul-sergent Joseph Hudson. Îi VP - 37

dăduse cu regularitate informații în această perioadă și avea chiar și o înregistrare cu el când îi promitea asta, în timpul unei convorbiri prinse în cursul unei anchete anterioare. Îl controla complet, însă, fiind un bărbat ambițios, hotărâse să întoarcă situația în avantajul său, transformându-și călăul în aliat.

Hudson era decis s-o doboare pe Helen Grace și era dornic să-i ofere Emiliei tot felul de materiale dăunătoare pentru șefa lui, ca și actualizări regulate și detaliate despre anchete. Nu numai că Emilia era cu un pas înaintea celorlalți ziariști când le aducea cititorilor Evening News știri despre cele mai recente crime sau violuri, dar o și luase în vizor pe Helen Grace.

De când cu recenta intensificare a criminalității, Emilia fusese la post ca s-o atace pe Helen Grace. Oricui îi place să dea vina pe cineva, iar Emilia găsise țapul ispășitor perfect în persoana controversatului detectiv-inspector. Grace era la Southampton Central de ani buni, timp în care se bucurase de multe succese spectaculoase, dar acum victoriile facile păreau greu de atins. Pentru prima dată, părea să-și fi pierdut controlul asupra orașului, străduindu-se să

manevreze forțele îndreptate împotriva ei, inclusiv pe Joseph Hudson. Oare știa că el îi vânează postul? Că era hotărât să-i mânjească ireparabil reputația înainte să treacă la atac? Oricum, n-avea nicio importanță. Helen Grace era prinsă pe picior greșit. Obiectivul pe care și-l stabilise Joseph Hudson era să îi preia atribuțiile, să arunce la fiare bestia rănită și să-i ia locul ca șef al Departamentului Cazuri Majore de la Southampton Central. Iar Emilia avea să-l ajute.

Capitolul 19

— Deci ce avem? se interesă Helen, încă suflând un pic greu după ce urcase scările în fugă.

— Avem ceva destul de neașteptat, răspunse Meredith, zâmbind când văzu entuziasmul evident al lui Helen.

Îi îndreptă atenția către un fir albastru așezat pe lamela de microscop din fața ei și spuse:

— Bănuiam că e un fir din țesătura unei haine sau a unui hanorac, un fir de bumbac care s-a agățat în gard când a fugit incendiatorul.

— Așa…

— Și practic asta și vedem, numai că nu e bumbac. E cașmir.

VP - 38

Helen încuviință, fără să-și poată ascunde surprinderea. Cașmirul era atributul bogăției, nu veșmântul unui incendiator dubios din partea rău-famată

a orașului.

— Pare să fie nou. Ne-am uitat bine la el și încă n-a fost spălat. Nici n-are murdărie sau praf fixat în fibră.

— Deci e nou-nouț?

— Așa pare, dar nu asta-i partea interesantă. Ce m-a intrigat e culoarea.

— Spune, o îndemnă Helen, și mai curioasă.

— Păi, la prima vedere pare să fie un fir bleumarin.

— Da.

— Dar am analizat vopseaua și e un amestec foarte neobișnuit. Practic, e un fel de bleumarin-închis, dar cu urme de jad și argintiu, care-i dau profunzime și luciu. E destul de sofisticat și presupun că și scump, aș zice că e vorba de îmbrăcăminte scumpă de designer. Prada, Gucci, Stella McCartney, Fendi sau poate ceva făcut la comandă, ceva ce nu cumperi de pe stradă. Oricine ar fi proprietarul, e elegant. Mi-aș dori din suflet să-ți pot spune exact de unde l-a luat, dar eu sunt mai mult fata cu H&M, știi tu.

— Nu s-ar zice, răspunse Helen râzând și luând raportul pe care i-l întindea Meredith.

— Am avut un pic de noroc și cu urma de pantof; ai detaliile descrise aici, urmă Meredith și-i arătă alt paragraf de pe foaie. Dar asta-i tot ce-avem deocamdată. Evident, te sun dacă mai găsim altceva.

Helen îi mulțumi, după care plecă și sună pe apelare rapidă în centrul de comandă. Acum, că aveau de la ce să pornească, voia ca toată echipa să se ocupe de caz. Cu cât găseau mai repede o pistă despre incendiator, cu atât aveau mai multe șanse să-l prindă și să-l aducă în fața justiției.

În timp ce-i transmitea detaliile agentului Malik, tot răsucea în minte descoperirea surprinzătoare. Se așteptase ca firul să fie doar un indiciu oarecare

– mai ales dacă reușeau să găsească înregistrări cu cineva care fuge de la locul incidentului îmbrăcat cu o haină sau un hanorac bleumarin –, însă informația pe care i-o dăduse Meredith era surprinzătoare și detaliată. Ea și-l imaginase pe atacatorul lui McManus ca pe un amărât îmbrăcat cu haine ponosite și bascheți uzați, cineva poate angajat să facă treaba asta dezgustătoare și lașă. Dar dovezile pe care le adunaseră arătau altceva – urma parțială fusese aparent lăsată de un pantof de sport Philipp Plein, despre care știa că ar costa peste 400

de lire, în timp ce haina sau puloverul valora de câteva ori mai mult.

N-avea nicio noimă, dar dovezile erau incontestabile. Autorul acestui atac brutal și laș asupra lui McManus nu era un asasin jerpelit sau un criminal plătit, VP - 39

disperat. Nu, era cineva care se mândrea cu felul în care arăta, cum se prezenta lumii.

Cineva îmbrăcat special ca să ucidă.

Capitolul 20

— Așadar, credem că firul provine de la un hanorac Rick Owens.

Agenta Malik își prezenta concluziile fără fanfară, pe tonul ei sec obișnuit. Era unul dintre motivele pentru care-i plăcea lui Helen – pentru Malik, conta rezultatul final, nu gloria personală. După o zi petrecută pe urmele contactelor lui McManus, echipa se adunase pentru o ultimă ședință de informare.

Îndemnată de Helen, Malik se concentrase în principal pe indiciul lui Meredith, iar eforturile ei dăduseră acum rezultate.