VP - 20

— Da. Avem cioburi de sticlă și un miros rezidual puternic de benzină.

Bănuiesc că a fost o mână criminală, deși trebuie să mai cercetez un pic ca să fiu sigură.

— Dacă așa e, baraca a luat foc ca o cutie de chibrituri, adăugă Helen privind interiorul înnegrit.

— Și l-a luat și pe McManus cu ea.

Helen încuviință, dar nu mai zise nimic. Mai avusese de-a face cu incendii provocate și întotdeauna o descurajau. Era ceva cât se poate de crud și laș.

— Și restul curții? Făptașul a incendiat-o la plecare?

— Nu cred, răspunse Meredith, făcându-i semn lui Helen să vină cu ea afară

din baracă.

Coborâră la nivelul solului, făcându-și drum printre carcasele arse.

— Echipa n-a găsit nicio urmă de benzină în afara barăcii, dar avem fâșii de haine arse – blugi arși, mai precis – în câteva locuri, unde au luat foc niște cutii de carton și lăzi și au declanșat incendii secundare.

— Presupunând că incendiatorul n-a fost incredibil de împiedicat la plecare, putem considera că hainele îi aparțin lui McManus.

— Așa pare. Omul e în flăcări, agonizează, e disperat, încearcă să scape din incendiu, se izbește de câteva obstacole…

— … și dă foc la restul curții.

— Cam așa pare. De fapt, poți să-ți faci o idee destul de bună despre traseul lui, dacă te uiți cum a avansat focul, ca să nu mai zic de cum sunt împrăștiate peticele de haine.

Helen urmări privirea lui Meredith, zărind semnele de localizare a dovezilor, care chiar păreau să marcheze înaintarea haotică a bărbatului rănit în timp ce se îndepărta de baracă. Și chiar atunci îi trecu prin cap o idee.

— Porțile principale erau deschise când au ajuns polițiștii, nu? întrebă ea, întorcându-se din nou spre Meredith.

— Îhâm. Lacătul fusese spart.

— Și atunci, de ce nu s-a dus direct spre ele? Ar fi fost cel mai scurt traseu spre stradă, spre siguranță…

Meredith urmări privirea lui Helen, observând cum inițial McManus se îndreptase către poartă, apoi o luase brusc spre stânga, spre cel mai îndepărtat colț al curții.

— Poate și-a pierdut elanul? Nu s-a mai concentrat? Din câte știm, era rănit destul de grav…

— Sau poate că a văzut ceva mai interesant acolo…

VP - 21

Helen se îndrepta deja către gardul de pe latura de est a curții, urmând pașii de dans nebunești ai lui McManus. Ajunse imediat la locul unde acesta căzuse în nas, cu hainele încă aprinse, cu viața atârnând de un fir de păr. Paramedicii spuseseră că l-au găsit pe burtă, cu fața în țărână, inconștient, cu pielea bășicată

și răni deschise. Ținând cont de raportul lor, părea incredibil, imposibil aproape să mai fie în viață, luptându-se pentru supraviețuire la spitalul universitar Southampton. Fostul polițist era în mod clar un luptător, deși nu încăpea îndoială că perspectivele lui erau incerte, chiar dacă, printr-un miracol, reușea să scape cu viață.

Helen se lăsă pe vine și cercetă solul, desenând în minte conturul trupului prăbușit.

— Ce căutai tu, Declan…?

Își dădea seama că Meredith o privește; merse mai departe, cercetând terenul lângă locul unde căzuse victima. Și zări ceva. În ultima vreme, fusese cumplit de cald – un val de căldură de vară adevărat –, dar cu două nopți în urmă se stârnise o furtună dată naibii, cum rareori mai vezi în Marea Britanie.

Ploaia scăldase orașul, lăsându-l mânjit și murdar, iar aici, în curtea crăpată și prăfuită, încă se vedeau urmele furtunii. Chiar în fața locului de odihnă al lui McManus, unde nu putea ajunge, era o baltă mică plină de noroi, pe marginea căreia părea să se vadă o urmă parțială de pantof.

— Ia uite aici.

Meredith se conformă, aplecându-se să cerceteze urma.

— Aș zice că e un fel de pantof sport, 42-43? zise ea, făcându-i deja semn fotografului să se apropie. Crezi că e incendiatorul nostru?

— Ar fi logic. Comite fapta, se retrage la distanță sigură ca să privească

incendiul, apoi, cu totul improbabil, McManus scapă. Se îndreaptă spre poartă, apoi schimbă direcția când zărește pe cineva aici. Probabil crede că e cineva care o să-l ajute. Sau poate știe că vrea să-l omoare și are de gând să-l înfrunte…

— Trebuie să fi fost o priveliște deosebită, să vină spre tine, cu hainele în flăcări, cu părul arzând.

— Exact, răspunse Helen în șoaptă, căutând încă urme ale retragerii.

Se îndepărtă de baltă și cercetă pământul. Aici era ceva mai bătătorit, panta urcând spre gard, dar chiar și așa parcursul incendiatorului care se îndepărta de locul faptei era evident, urmele neclare ale pantofilor de sport familiari dezvăluindu-i traseul de fugă.

— Acum trebuie să mai descoperim cum a ieșit…

Cuvintele se pierdură, pentru că își răspunsese deja la întrebare. Urmele de pantofi duceau direct la limita proprietății, unde văzuse o ruptură în gardul de VP - 22

sârmă. În scurt timp, erau amândouă ghemuite lângă ea, cercetând sârma ruptă

și pământul de dincolo de ea, în speranța că vor găsi și alte dovezi ale retragerii incendiatorului. De data asta, o văzu Meredith.

— Acolo.

Helen se uită în direcția pe care i-o indica. La început, nu își dădu seama ce încerca să-i arate Meredith, apoi zări brusc. Prins în marginea zimțată a uneia dintre sârmele rupte, era un fir bleumarin.

Capitolul 11

Sandra Keaton era la limită, riscând să cedeze în orice moment.

Tânăra iubită a lui McManus trăgea cu sete dintr-o țigară king-size și-l privea pe detectivul-sergent Joseph Hudson cu ochii înroșiți, care amenințau să se umple iar de lacrimi. Din câte reușise el să-și dea seama, relația ei cu McManus fusese în cel mai bun caz intermitentă, dar tot era foarte afectată de vestea atacului, nereușind să scape de imaginea iubitului ei luminând cerul nopții, cu pielea și părul trosnind în flăcări.

— Când ai fost ultima dată cu Declan? urmă Hudson cu blândețe, încercând să reorienteze discuția.

Tânăra fornăi și-și șterse nasul agresiv, în timp ce se gândea ce să răspundă.

— Acum câteva zile, dar n-a rămas. Era prost-dispus…

— De ce?