— Bine, veni răspunsul mormăit.
Imediat, Lilah deschise ochii. Brusc, inexplicabil, se simțea alarmată. Tonul bărbatului avea ceva încărcat, avea glasul încordat, se simțea poate și o urmă de regret? O săgetă spaima, dar înainte să reacționeze, simți ceva alunecându-i în jurul gâtului. Încercă să-l prindă, era ceva neted, cu textură de piele, poate o curea, dar chiar atunci atacatorul strânse, scoțându-i aerul din gât. Gâfâi, îngrozită și fără aer, și dădu violent din picioare în timp ce strângea de curea, dar bărbatul strângea mai tare. Oricât de tare se străduia, nu avea priză, nu se putea răsuci, pentru că bărbatul îi lipise trupul de al lui în timp ce o apăsa tot mai tare pe gât. Vederea i se îngustă, vedea stele și i se scurgea orice urmă de putere din ea, iar lumea începu să se estompeze. Știuse că s-ar putea să fie în pericol, dar nu se așteptase niciodată să se întâmple atât de repede. Acum trebuia să plătească. N-avea forță să se opună, era neputincioasă în ghearele lui, incapabilă să riposteze. Era sfârșitul.
Capitolul 119
Intră în viteză pe rampă și pătrunse în trombă în parcare. Nu luă în seamă
șirul de motociclete din dreapta și se îndreptă direct spre intrarea pentru personal. Helen mergea prea repede, punând în pericol pe oricine i-ar fi tăiat calea, dar n-avea decât un singur lucru în minte. Trebuia să ajungă la Lilah Hill.
Acum vedea ușile și se dădu jos, sărind de pe motocicleta care se afla încă în mișcare. Iubitul ei Kawasaki derapă, cu roata din față învârtindu-se nebunește, dar Helen fugea deja spre uși. În câteva clipe, intrase și alerga pe coridor, îndreptându-se către casa scărilor. Fără îndoială că și Bentham alerga spre zona de arest, coborând de la etajul șapte. Singura problemă era cine ajunge primul.
Și dacă n-o să fie prea târziu.
De ce nu văzuseră legătura mai devreme? Deocamdată, Helen n-avea de unde să știe sigur dacă Parks fusese îndemnat de Blythe s-o atace pe Hill, dar ceva îi spunea că exact asta se întâmpla, că ucigașul în serie cel mai precis și mai bine planificat n-o să se dea în lături de la nimic ca să încheie toate socotelile.
VP - 246
Ideea îi făcea greață – se înfiora gândindu-se la ce ar putea suferi Hill acum –, dar n-avea timp de reproșuri sau regrete. Era o cursă contracronometru.
Ajunse la uși și le deschise. Până în zona de arest erau doar vreo 15 trepte, iar Helen le coborî pe toate odată, făcând un salt și ghidându-se cu ajutorul balustradei. Ateriză dur, dar se ridică imediat în picioare și porni în trombă pe coridor. Dădu năvală prin altă ușă și ajunse în zona internă de arest, la doar câțiva pași de poarta spre celule. Bentham nu se vedea încă și, chiar în timp ce fugea, auzi clopoțelul liftului în spate. Fusese rapid, dar nu suficient de rapid, ceea ce însemna că acum ea era singura speranță a lui Lilah Hill.
Grăbindu-se în continuare, răcni la paznicul de la poartă.
— Deschide!
Omul părea năucit și chiar puțin alarmat. Helen îl văzu întinzându-se spre butonul de alarmă și, dându-și seama de greșeală, își scoase casca.
— Eu sunt. Detectiv-inspector Grace…
Furioasă, își scoase legitimația, împingând-o în plexiglasul care-i despărțea.
— Trebuie s-o văd pe Lilah Hill acum…
— Sigur, sigur…, răspunse bărbatul agitat. Dar dacă așteptați aici, vine imediat. Polițistul Parks tocmai s-a dus s-o adu…
— ACUM! răcni Helen, lovind în geam.
Bentham venea în goană în urma ei, ceea ce păru să-l ajute pe polițist să se hotărască și să apese butonul care deschidea ușa. Helen trecu pe lângă el și țâșni înainte, năvălind pe coridor.
— Celula 10…
Strigătul panicat al polițistului se stinse pe măsură ce Helen avansa. Asta era, atunci – Parks era cu Lilah chiar în clipa asta. O să ajungă la timp s-o salveze?
Sau Blythe o să triumfe din nou?
— Lilah?
Strigătul lui Helen era ascuțit și furios, dar nu primi niciun răspuns.
— Lilah?
Mai tare de data asta, mai lipsit de aer, aproape acoperit de pașii apăsați ai lui Helen. Dar acum primi un răspuns. Ușa Celulei 10 se deschise și dinăuntru țâșni o siluetă, care o luă la goană pe coridor. Helen avu doar o fracțiune de secundă să se hotărască și-i făcu semn lui Bentham să-l urmărească pe suspect, după care năvăli în celula micuță.
Așa cum se temuse, Hill zăcea pe podea, cu o curea de piele aruncată alături.
Helen își azvârli casca pe pat și se lăsă în genunchi lângă femeia întinsă pe burtă, cuprinzându-i cu blândețe fața în mâini și întorcând-o spre ea. Priveliștea o lăsă
fără suflare – Lilah avea vânătăi pe gât și fața palidă. Disperată și chinuită, Helen VP - 247
pipăi în căutarea pulsului, dar nu găsi nimic. Verifică din nou, dar nici de data asta nu avu noroc. De ce dracuʼ fusese așa de proastă? Cum de nu se așteptase?
O lăsă pe Lilah la pământ și se așeză deasupra ei, punându-i mâinile pe piept și începând să apese.
— Unu, doi, trei, patru…
Se aplecă și îi apăsă nările, apoi, deschizând gura, suflă. După care reîncepu să-i apese ritmic pieptul.
— Haide, Lilah, haide, întoarce-te…
Repetă respirația gură la gură, dar femeia rămase inertă.
— Te rog, Lilah…
Helen descoperi cu surprindere că avea lacrimi în ochi. Era disperată, intrase în panică, voia mai mult ca orice s-o salveze pe femeie, să salveze o viață din circul sinistru al morții organizat de Blythe. Hill făcuse lucruri îngrozitoare, imorale, dar tot nu merita să moară așa, sugrumată de un străin într-o celulă
înghesuită și fără aer, jucăria unui bărbat în care avusese cândva încredere oarbă.
— Te rog…
