Deși era devreme, era deja cald, după o noapte toridă și înăbușitoare, și era plăcut să simtă mângâierea curentului de aer. După săptămâni întregi de VP - 243
frustrări, teamă și neliniște, Helen se simțea acum sigură de victorie, era convinsă că dreptatea va învinge, că Blythe va fi arestat în cele din urmă.
Fuseseră distruse multe vieți, fusese vărsat mult sânge, dar în cele din urmă se apropiau de capătul drumului.
Când ajunse la intersecție, Helen o luă pe Oswald Road și mări viteza, răspunzând la impulsul motocicletei care făcu un salt înainte. Mai avea doar câteva minute până la Southampton Central, drumul fiind ușurat de absența traficului. Mergea înainte senină, de neoprit, în acord cu starea ei și îi dădu bice.
Era nerăbdătoare să ajungă din nou în fața lui Lilah, să termine odată treaba.
Fiecare metru câștigat însemna un metru mai aproape de secție, de reluarea ostilităților.
Traversă Fairfax Road și zări în depărtare Southampton Central. Clădirea înaltă din granit și calcar se contura pe fundalul celorlalte clădiri și o chema. Era cât pe ce să apese iar accelerația, dar de data asta nu mai avu noroc, pentru că
semafoarele trecură de pe galben pe roșu, primul obstacol într-o călătorie altfel fără cusur.
Reduse viteza și se opri la stop. Scoase aerul din plămâni și încercă să-și adune gândurile, să se pregătească pentru ce o aștepta. Totuși, nici chiar acum nu se putu bucura de acest moment de liniște; telefonul îi vibră în buzunar, solicitându-i atenția. Apăsă pe casca Bluetooth și răspunse:
— Grace…
— Șefa, sunt detectivul-agent Bentham.
Părea încordat, ceea ce o îngrijoră.
— Toate bune?
— E bine, dar voiam să vă spun ceva.
— Spune…, răspunse Helen, aruncând o privire la semaforul care era tot roșu.
— Păi, verificam informațiile recuperate de pe microcipul lui Gary Bleecher, cel pe care l-am găsit…
— În medalionul lui. Ce-i cu el?
— Ei bine, Bleecher avea pe el o copie completă a registrelor, toți cei care-i datorau bani, în diverse tabele și liste…
— Și? îl întrerupse Helen.
— Păi, probabil că nu-i nimic, dar unul dintre numele de pe listă mi-a sunat cunoscut. Anthony Parks.
Lui Helen îi stătu inima. Dacă vreun angajat de la Southampton Central avea datorii la Bleecher, atunci Blythe ar fi putut avea o pârghie asupra lui, ar fi putut să-l împingă chiar acum să ia măsuri.
VP - 244
— Lucrează în departamentul ares…
— Știu cine e, îl întrerupse Helen scurt. Unde e? E de serviciu azi?
Urmă o pauză tensionată, apoi Bentham răspunse:
— Da, a intrat în tură acum jumătate de oră.
Capitolul 118
Ușa se deschise, dar ea nu se mișcă. Lilah Hill rămase pe loc, așezată pe marginea patului cu cadru metalic și cu privirea ațintită în pământ. Stătea în poziția asta din zori, când renunțase în cele din urmă la încercările zadarnice de a adormi, preferând să-și contemple ruina din poziție șezând. Se simțea mai puțin apatică, mai puțin învinsă, deși era doar o iluzie – distrugerea ei era totală, indiferent cum o priveai.
De la interogatoriul cu detectivul-inspector Grace, Lilah intrase în cădere liberă, incapabilă să înțeleagă cum de putuse ajunge așa de jos, atât de repede.
Cu o săptămână în urmă, era într-o situație proastă – claustrofobică, prinsă în capcană, zdrobită de vinovăție –, dar era suportabil. Avea un serviciu, câțiva prieteni, câte un moment de libertate amețitoare. Cum și-ar mai dori acum sentința aceea, cum i-ar mai plăcea privațiunile, durerea și nefericirea! Dar era o opțiune care dispăruse; acum avea în față o viață în spatele gratiilor. Cât de naivă fusese să creadă că ar putea scăpa basma curată – acum avea o pată
dublă pe conștiință. Știa că moartea lui Raeburn avea s-o tortureze la fel de mult ca a lui Billy Anderson. Aceasta îi întuneca viața de ani de zile – fusese șocată când îi văzuse pe părinții lui nefericiți acum câteva zile la Westquay –, iar moartea lui Raeburn avea să-i facă același lucru.
Probabil că și ea avea părinți, prieteni, un partener, o viață. O viață pe care o luase ea. Măcar moartea lui Anderson fusese un accident, deși lașitatea ei atunci și în anii care au urmat era de neiertat, dar moartea lui Raeburn era cu totul altceva, ceva mult, mult mai rău.
Văzu o umbră care cădea peste ea și își dădu seama de prezența unui polițist.
— Haide, Hill. Știi ce ai de făcut.
Cuvintele fuseseră șuierate, cu furie și încordare. Îl ura pentru agresivitate și răceală, dar în realitate, asta merita, așa că se ridică anevoie de pe pat, se întoarse cu fața la perete și-și întinse brațele. Doamne, ce mai ura aberația asta, umilința, atingerile nu chiar întâmplătoare pe sâni, când era căutată de arme, obiecte de contrabandă sau orice ar fi putut fi folosit ca să încerce și să
reușească să evadeze! Ce caraghios i se părea – n-avea să plece nicăieri.
VP - 245
Polițistul stătea chiar în spatele ei. Lilah închise ochii și se pregăti pentru ce urma, sperând că o să se termine repede. Știa că sus o așteptau alte interogatorii, dar tot era cumva mai bine decât să stea închisă aici. Orice companie, chiar și a detectivului-inspector Grace, era mai bună.
— Haide, să terminăm odată cu…, începu ea.
Era furioasă. De ce o tot lungea?
