— Și hotărâtă să-l obligi pe detectivul-sergent Hudson să plece.
Și acum Helen înțelese. Viclenia simplă a planului lui Hudson.
Să ajungă primul la Peters, să facă pe victima, s-o zugrăvească drept femeia respinsă devenită răzbunătoare. Acum vedea amploarea forțelor îndreptate împotriva ei și ce poziție slabă avea.
— Uitați ce e, domnule, nu știu ce v-a spus detectivul-sergent Hudson, dar eu am pus capăt relației, din cauza celor aflate despre caracterul lui. Și am făcut-o bucuroasă, credeți-mă…
— Deci nu l-ai amenințat niciodată?
— Categoric nu.
— Nu i-ai spus niciodată că ar trebui să meargă mai departe?
Helen se opri, aruncată încă o dată în defensivă.
— De câteva ori, i-am sugerat că ar fi mai bine dacă s-ar transfera la altă
secție, eventual înapoi în Cheshire…
— Deci spune adevărul.
— Nu, am… nu l-am amenințat niciodată. A fost o sugestie, nimic mai mult.
Suna fără vlagă, iar Peters nu ezită să insiste.
VP - 211
— Mă tem că nu te cred, detectiv-inspector Grace. Dacă detectivul-sergent Hudson a fost direct și plin de remușcări, tu ai fost evazivă, necinstită și necooperantă. Ca să-ți atingi propriile scopuri, ai încercat să distrugi cariera unui om cumsecade, ducând și echipa după cai verzi pe pereți și făcând praf reputația secției.
Aruncă exemplarul din Southampton Evening News pe birou. Helen văzuse titlurile de cu seară, dar nu le luase în seamă. Acum îi era greu să nu se uite la campania de distrugere a reputației sale, când titlul ucigător al Emiliei Garanita,
„Beată când pierde”, o săgeta de pe birou.
— Și de-asta n-am de ales. Te suspend oficial până la încheierea unei…
— Nu, domnule, nu puteți, vă rog…
— Am luat decizia, încheie el brutal. Vine detectivul-sergent Hudson, tu pleci.
Capitolul 104
— Glumești?
Emilia Garanita râdea, descumpănită de ce tocmai îi spusese Hudson.
— De ce? Ți se pare ciudat că ar putea fi atrasă de cineva ca mine?
— Nu, sigur că nu, răspunse Emilia, revenindu-și rapid. Doar că nu știam că
Helen Grace e capabilă să aibă legături semnificative cu vreo altă ființă
omenească.
— Ei bine, este. Și a fost semnificativă, o vreme.
— Și cât a durat?
Emilia scrise o notă scurtă în carnețel, fără să-și ia ochii de la Hudson. Erau ascunși în mașina ei; nu-i vedea nimeni, nu se gândea nimeni la ei. Era convinsă
că Hudson ar fi trebuit să fie în altă parte, dar el părea tot mai neglijent cu îndatoririle de serviciu, concentrat doar să-și dea jos șefa.
— Opt, nouă luni sau așa ceva…
— Bun, șopti Emilia, sincer surprinsă. Și ați reușit să păstrați atâta timp secretul față de colegi?
— De colegi, prieteni, chiar și de tine, răspunse el, cu un ton triumfător.
Relațiile între polițiști nu sunt complet interzise, dar nu sunt văzute cu ochi buni, mai ales când lucrează amândoi în aceeași secție. E și mai rău dacă sunt în aceeași echipă și lucrează împreună zi de zi.
— Sigur, înțeleg cum poate deveni… complicat. Și de ce s-a terminat, dacă nu te deranjează că întreb?
VP - 212
Politețea ei era doar de fațadă. Odată ce dăduse peste bârfa asta, avea de gând să stoarcă și ultima picătură din ea.
— Eu i-am pus capăt, răspunse Hudson încet. Credeam că știu cu cine am de-a face, dar greșeam. S-a dovedit obsedată de control, paranoică, violentă chiar…
— Spune, gânguri Emilia, mâzgălind cu furie.
