Fără să ia în seamă privirile întrebătoare ale echipei, Helen se duse direct la panoul cu datele crimelor, încercând cu disperare să-și regăsească puterea de concentrare. Alan Peters o pusese la punct și poate căuta o scuză să scape de ea. Nu putea face mare lucru, nu se putea metamorfoza peste noapte într-un polițist convențional, dar arestarea și punerea sub acuzare a lui Alex Blythe i-ar fi putut asigura un răgaz, puțin spațiu. Toate energiile, toată furia ei trebuiau canalizate în direcția lui.

Helen se opri și se uită la fotografia lui Anthony Parks, afișată acum alături de celelalte pe panoul aglomerat. Acum câteva zile, Helen se uitase la același colaj de fețe și incidente, nedumerită de izbucnirea aparent întâmplătoare a brutalității și vărsării de sânge. Acum această tapiserie a distrugerii părea foarte diferită – victimele, suspecții și diferitele linii de anchetă se adunaseră la un loc, într-o diagramă cumplită, dar elegantă, care ducea înapoi la un singur bărbat, a cărui fotografie trona chiar în mijlocul panoului.

Ce și-ar mai fi dorit să smulgă poza lui Blythe și s-o rupă într-o sută de bucăți!

De la confruntarea ei distrugătoare cu Marianne, de-acum mulți ani, nu mai avusese de-a face cu un adversar atât de detașat, de precis, de eficient. Ucisese fără nicio mustrare de conștiință, alimentând agonia celor pe care-i silea să-și înăbușe propriile conștiințe. Ce trebuie să-i mai fi plăcut chinul marionetelor lui, VP - 258

pe care le amenința cu darea în vileag, apoi le obliga să comită trei infracțiuni din ce în ce mai grave, într-un joc pervers de „adevăr sau provocare”. Și așa îi trăgea tot mai adânc în plasa lui, desensibilizându-i la fiecare pas. Veniseră la el căutând ajutor, mântuire, iar el îi transformase în criminali.

Deși clocotea de furie, știa că trebuie să-și controleze emoțiile, să rămână

concentrată, să-și stimuleze echipa pentru vânarea fugarului. Acum aveau tot ce le trebuia – mărturia scrisă a lui Lilah Hill, care descria rolul lui în acest ciclu cumplit al violenței. După ce avea să afle și Robert Downing, după ce va fi pus în fața dovezilor recuperate de echipa de scafandri din râul Itchen, poate că o să

revină și el la sentimente mai bune și o să adauge dovezi împotriva psihiatrului.

Nu era capătul drumului; tot nu știau cine erau ceilalți pacienți ai lui Blythe, de când dura toată povestea, dar măcar aveau niște răspunsuri.

Sigur, aveau nevoie și de Blythe. Nu fusese văzut pe nicăieri în ultimele ore și, potrivit grănicerilor, nu încercase să iasă din țară. Era pe undeva, dar unde?

Avea o rețea de sprijin? Un prieten sau o iubită care să-l fi instigat? Sau vreun fost client, atunci, cineva pe care-l putea șantaja să-l apere? Dacă așa era, n-aveau de unde să știe cât poate să stea ascuns, puterea lui asupra pacienților vulnerabili fiind aparent absolută.

Tulburată de această idee, Helen se îndepărtă de panou și se îndreptă în grabă spre biroul ei. Trebuia să informeze echipa în 20 de minute și să fie sigură

pe ea, să le dea instrucțiuni clare. Esențial acum era să fie hotărâți, să nu piardă

timpul cu variantele care săreau în ochi, pentru că Blythe n-o să se lase capturat atât de ușor. Trebuia să gândească neconvențional dacă voia să-l prindă pe acest ucigaș periculos.

Închise ușa, ocoli biroul și trase în fața ei o hartă a litoralului de sud. Chiar atunci, telefonul începu să bâzâie, dar nu-l luă în seamă, cercetând coasta în căutarea unor puncte de contrabandă cunoscute, a unor zone de aterizare neoficiale de unde ar putea încerca Blythe să plece pe continent. Dumnezeu știa că era o zonă dificilă pentru poliție, dar frecvența misiunilor de patrulare fusese sporită recent, ca reacție la un aflux de imigranți ilegali. Oare ar risca Blythe o asemenea traversare, încredințându-și viața capriciilor mării? Helen se cam îndoia; era un om căruia îi plăcea să controleze situația permanent și complet.

Telefonul se opri; Helen se bucură de răgaz. Dar apoi începu din nou. Iritată, îl luă în mână și ceru să afle cu cine vorbește. Spre surprinderea ei, interlocutorul nu răspunse din prima, așa că repetă întrebarea. Însă chiar în timp ce întreba, știa care va fi răspunsul.

— Bună, Helen. Sunt Alex Blythe.

VP - 259

Capitolul 126

— Mă tem că trebuie să fiu scurt, pentru că trebuie să ajung undeva…

Blythe auzea foșnetul mișcărilor interlocutorului și bănuia că Helen le face semne frenetice colegilor ei, cerându-le să încerce să localizeze telefonul.

— Voiam doar să spun la revedere. Și mulțumesc. A fost distractiv.

— Trebuie să te predai, Alex. Nu poți să scapi.

Părea să respire greu și era insistentă, dar avea s-o dezamăgească.

— Ba exact asta am de gând să fac. Dar voiam să-ți las întâi un mic cadou. Și să-ți ofer un sfat înțelept.

— Nu e momentul pentru jocuri, i-o tăie ea. Trebuie să accepți situația.

Trebuie să-mi spui unde ești și ce…

— Ah, asta-i simplu, Helen. Sunt la tine acasă.

Tăcere șocată, reacția ei pe cât de plăcută spera el.

— Trebuie să spun că-mi place cum ai aranjat locul, mai ales dormitorul.

Niște culori încântătoare, așa un caracter…

Își trecu privirea prin încăperea austeră, unde pereții pe care nu atârna nimic și culorile neutre vorbeau despre lipsa dragostei, a emoției, a siguranței. O

pânză goală pentru o femeie enigmatică.

— Rămâi pe loc, îi ceru Helen. Dacă vrei să vorbești cu mine…

— Mi-ar face plăcere, dar am terminat aici. Cum spuneam, ți-am lăsat un cadou, un mic simbol al afecțiunii mele.

Privirea îi poposi pe pat. Cadavrul culcat pe spate al Bellei era întins în mijlocul cuverturii, gâtul cockerului atârnând într-un unghi bizar. Era ciudat cât de ușor fusese, cu ochii ei mari și tâmpi uitându-se la el chiar și când îi lua viața.

— O să-l găsești așteptându-te când vii cu cavaleria.

— Alex, am vorbit serios…

— Hai să nu vorbim în zadar, Helen. N-am mult timp. Voiam doar să-ți spun asta. Te respect, te respect cu adevărat…

În timp ce vorbea, ieși din dormitor și străbătu livingul spre ușă. Mașinile de patrulare probabil că porneau deja – era momentul să plece.

— … dar fără îndoială că mi-ai distrus planurile. Aveam niște idei mărețe, niște visuri elaborate, dar le-ai pus capăt. Și deși te aplaud pentru asta, nu pot să iert neplăcerile pe care mi le-ai provocat, pe care mi le vei provoca luni sau poate chiar ani de-acum încolo. Trebuie să existe o răzbunare, consideră că ăsta e un avertisment.

— Nu mă amenința, rahat ce ești…

VP - 260

— N-ai decât să dai din gură cât vrei, Helen, dar eu sunt cel care deține puterea acum, nu tu. Am zeci de clienți, multe zeci, de fapt, și toți vor trăi acum cu spaimă, îngroziți că voi fi prins, că micile lor secrete murdare vor fi dezvăluite. Mă rog, asta e. N-am de gând să fiu prins, dar am de gând să

folosesc la maximum pârghiile pe care le dețin…

Zăbovi asupra cuvântului „pârghii”, bucurându-se de cât de alunecos era, câtă forță avea.

— O să aleg un candidat potrivit. O să-l ameninț cu distrugerea. Și apoi o să-i ofer o cale de scăpare. Tot ce are de făcut ca să se elibereze e să ucidă un polițist. Un polițist foarte bine cunoscut. Înțelegi, Helen.

— Du-te dracului.

— Ah, se prea poate, dar dacă mă duc, o să te găsesc și pe tine acolo. Pentru că n-o să existe scăpare. Am vreo 10-12 victime în minte, oameni care te-ar înjunghia în ochi imediat ce te-ar zări.

Făcu o pauză ca să se mai uite o dată prin apartamentul imaculat.