Capitolul 122

O privi ieșind din spital. Motocicleta ei era în parcarea vizitatorilor, o fiară

într-o mare de mopeduri înghesuite în colțul cel mai îndepărtat, iar Helen se îndrepta acum spre ea fără întârziere. În timpul ăsta, el stătea lângă un telefon public, pregătit s-o intercepteze, și-i urmărea înaintarea. Helen părea să nu bage de seamă, mergând cu capul plecat și pierdută în gânduri.

VP - 252

Ajunse la Kawasaki și desfăcu șaua. Era clar că se grăbea, ceea ce însemna că

el trebuie să acționeze acum. Verificând parcarea după potențiali martori, ieși din ascunzătoare și se îndreptă direct spre ea.

Timpul părea să se grăbească acum – ajunse la ea în doar câteva secunde –, apoi se năpusti spre ea. Întinse mâna și o prinse de umăr, dar în aceeași clipă, Helen se răsuci, îl apucă de braț și-l roti, până ajunse țintuit cu fața în pielea fierbinte a șeii.

— Iisuse Hristoase, Joseph. Ce dracu faci?

— Trebuie să vorbesc cu tine…, protestă el, cu fața încă lipită de șa.

— Ne-am spus tot ce aveam de spus.

— Te rog, Helen…

Preț de o clipă, Joseph crezu că n-o să-i dea voie să se ridice, că o să-l lase acolo, țintuit, umilit. În cele din urmă, Helen se domoli, slăbi strânsoarea și se îndepărtă de el, privindu-l în continuare cu prudență.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Helen, n-am venit să te atac.

— Întotdeauna merită să fii prudentă.

— Cum am zis, vreau doar să vorbim…

Întinse mâinile în semn de implorare. Helen păru să se relaxeze și să coboare garda, dar păstră o distanță precaută.

— Atunci spune. Pentru că trebuie să ajung în altă parte.

— Uite, lucrurile au luat-o razna. Am spus amândoi lucruri pe care le regretăm…

— Poftim?

— Dacă te-am supărat sau te-am alarmat, atunci îmi pare rău. Ce-am spus înainte… în fine, au fost doar vorbe goale. Eram furios și umilit. Voiam să

meargă relația, chiar voiam, dar dintr-odată totul a luat-o razna.

— Astea-s tâmpenii cât casa, Joseph, știi și tu. M-ai amenințat.

— Dădeam din gură, atâta tot. Dar ai dreptate. Am fost deplasat. Voiam să-mi cer scuze, sincer…

Nu putea fi mai autentic, mai sincer, dar ea tot părea să reziste. Avea trupul încordat și fața imobilă.

— Prea puțin și prea târziu, Joseph. Dar accept scuzele.

Dădu să plece, dar el puse o mână pe ea ca s-o rețină.

— Te rog, Helen. Știu că ultimele luni au fost grele – pentru amândoi –, dar nu trebuie să se termine așa. Sunt un polițist priceput și pot să-ți fiu un aliat bun.

Habar n-avea dacă e adevărat, dar trebuia s-o spună.

VP - 253

— Putem s-o luăm de la început, să fim echipa de pe vremuri. Dumnezeu știe, avem nevoie de toți oamenii în momentul ăsta…

Helen părea pe punctul să-l întrerupă, așa că turui mai departe:

— Asta vreau. Să nu băgăm în seamă toate aiurelile astea; vreau doar să fiu un polițist bun, să am o contribuție. Și pot să fiu din nou, cu ajutorul tău. Dacă te înduri să vorbești cu Peters, să vezi dacă-l convingi să se răzgândească…

Iar acum, spre groaza lui, Helen începu să râdă.

— Ești incredibil, știai?

— Nu văd de ce…

— În plus, e prea târziu.

Cinci cuvinte simple, dar devastatoare.

— Ești anchetat de comisia pentru standarde profesionale, Joseph. Au deschis deja o investigație pentru mai multe capete de acuzare de corupție. Și dacă aș vrea, n-aș putea face nimic. E prea târziu.

— Dar o intervenție din partea cuiva cu statutul tău…

— Nu, în niciun caz. N-ar folosi la nimic și, în plus, nici nu vreau. N-ar fi corect.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Nu ești un polițist bun, Joseph. Nu te controlezi, n-ai empatie și n-ai fost niciodată jucător de echipă. Întotdeauna pui pe primul loc interesele tale și asta e exact invers de ce face un polițist bun. Ești aici ca să servești interesele publicului, nu pe ale tale.

— Helen, te rog…

— Scutește-mă de povești sentimentale, Joseph. Ai primit exact ce meritai.

Helen se eliberă și urcă pe motocicletă. După câteva clipe, plecase deja, îndreptându-se în trombă spre ieșire și lăsându-l pe Joseph Hudson singur în parcare, ca să se gândească la înfrângerea lui totală și fără echivoc.

Capitolul 123

Stătea pe marginea autostrăzii aglomerate, privind cum treceau vuind camioanele. Era anonim, nebăgat în seamă, un punctuleț în oglinzile retrovizoare, dar n-avea să rămână așa multă vreme. Curând, numele lui va fi cunoscut, sinonim cu criminalitatea, corupția și înșelăciunea.

O mașină de patrulă trecu în viteză pe prima bandă, cu luminile de semnalizare aprinse. Instinctiv, Anthony Parks făcu un pas în spate, temându-se să nu fie descoperit, dar polițiștii nu prea păreau interesați de el, grăbindu-se la VP - 254

vreo altă urgență. Totuși, răgazul avea să fie temporar. Deja trebuie să fi fost emisă o alertă generală către toți polițiștii de patrulă, toți detectivii, toți analiștii de date – chiar acum verificau camerele din trafic, îi triangulau telefonul, îi percheziționau casă, vorbeau cu familia. I se făcea rău când se gândea – ce-o să

priceapă bieții lui părinți, părinții lui iubitori, nevinovați, plini de afecțiune, care erau atât de mândri de fiul lor? Nu făcuseră nimic ca să merite dezaprobarea, judecata, durerea care-i așteptau. Era numai și numai vina lui.