Cum ajunsese aici? Cum intrase în bucluc așa de rău? Abia dacă-i venea să

creadă că acum zece ani era un adolescent fericit, care se ținea de tot felul de șmecherii și profita de tot felul de ocazii. Știa că de pe-atunci datau rădăcinile suferinței lui, o pasiune pentru pariuri cultivată prin sălile de jocuri de la malul mării, dar tot fusese o perioadă captivantă, vremuri bune. Ce și-ar mai fi dorit să

fie acolo, să facă alte alegeri, s-o apuce pe altă cale! Dar era prea târziu, pierduse toate șansele care i se oferiseră, folosindu-și salariul modest de gardian stagiar ca să-și finanțeze vizitele la agenții de pariuri. Câinii și caii nu fuseseră blânzi, încercase să-și acopere pierderile la terminalele de pariuri cu cote fixe, iar rezultatele fuseseră cele previzibile. Curând, își făcea praf salariul în doar câteva zile și se afunda tot mai mult în datorii. Atinsese limita de credit a cardurilor, împrumutase, apoi furase de la prieteni și când rămăsese fără alte variante, luase un împrumut de pe piața neagră.

Asocierea cu Gary Bleecher nu fusese plăcută, parazitul ăla asudat prefăcându-se că e prietenul lui, după care creștea pe neașteptate dobânzile. În scurt timp, dăduse de belea, ajungând să se teamă pentru propriile membre, ba chiar și pentru viața lui, pentru că Bleecher promisese că-și duce la îndeplinire amenințările. Apoi, brusc, ca prin farmec, pericolul dispăruse, Bleecher fiind omorât în bătaie de un atacator necunoscut. Fusese euforic, în al nouălea cer, dar sfârșitul dezastruos nu a întârziat, nemilosul dr. Blythe îi ordonase s-o ucidă

pe Lilah Hill. La început, nu-i venise să creadă, dar noul lui terapeut era implacabil și părea să aibă o putere impresionantă și înspăimântătoare. Părea să

n-aibă nicio limită în privința oamenilor pe care-i putea ucide, n-avusese de ales și trebuise să se conformeze și el acestei solicitări cumplite, nu?

O detestase, o detestase din tot sufletul, dar tot fusese hotărât s-o ducă la capăt. Și azi-dimineață păruse ceva simplu, chiar ușor. Avea să intre în celula ei și după câteva clipe să iasă în fugă, să dea alarma și să raporteze tentativa de sinucidere. Bineînțeles, n-ar fi fost nicio „tentativă” – ar fi strangulat-o deja pe Hill cu câteva clipe înainte, asigurându-se că e moartă înainte să iasă din celulă.

Probabil că ar fi trebuit să știe că o să meargă ceva prost, deși nu se așteptase VP - 255

niciodată la detectivul-inspector Grace venind în trombă pe coridor, hotărâtă s-o salveze pe nefericită. Cum dracuʼ aflase ce punea el la cale?

Reușise să scape, făcându-și drum printre colegi surprinși, după care o zbughise din Southampton Central. De-atunci, se furișase prin umbră, târându-se ca un criminal obișnuit, temător, vânat, înspăimântat. Știa că nu făcea decât să amâne inevitabilul. N-avea fonduri, avea doar câțiva prieteni, dar pe nimeni care să-l apere când va ieși la lumină gravitatea faptelor lui. Nu, distrusese totul, își distrusese toată viața, de la început la sfârșit, fără să ia nici măcar o dată

hotărârea corectă și apucând-o de fiecare dată pe calea greșită.

Dar toate astea se sfârșeau azi. De data asta, avea să facă ce trebuie, ceva ce ar fi simplificat lucrurile pentru toată lumea. Murmură o rugăciune înlăcrimată, cerând iertare, strânse pleoapele și păși în trafic.

Capitolul 124

— Ești sigur că a fost autoprovocată?

Helen abia reușea să asimileze veștile, uluită de-a dreptul că Anthony Parks era mort, dar știa că trebuie să se concentreze în continuare pe urmărirea lui Alex Blythe.

— Nu mai era nimeni cu el?

Comisarul-șef Alan Peters clătină din cap cu gravitate.

— Mai mulți martori l-au văzut pe Parks pășind deliberat în fața unui trailer cu 16 roți pe A23. A fost sinucidere, nu există niciun dubiu.

Helen închise ochii, încercând să alunge imaginea. Era un mod cumplit să

mori, orice crime ai fi avut pe conștiință.

— O să-i sun eu familia mai încolo, urmă Peters, deși Dumnezeu știe ce o să

le spun. Anthony Parks și-a trădat vocația, colegii, chiar oamenii pe care ar fi trebuit să-i apere. E o rușine, o rușine nenorocită.

Helen era tentată să fie de acord, deși dezamăgirea ei avea și o doză de tristețe, de compasiune. Parks fusese dintotdeauna o prezență plăcută în secție și cu siguranță că nu s-ar fi gândit la o asemenea tentativă lașă asupra lui Lilah Hill dacă n-ar fi fost împins s-o facă.

— Deduc din întrebările tale de mai devreme că nu ne apropiem de localizarea lui Blythe, nu?

Helen era uimită de capacitatea lui Peters de a trece de la moartea lui Parks la aspectele operaționale fără o tresărire de emoție.

VP - 256

— Nimic concret încă, domnule. Dar au fost notificate agențiile de frontieră

și toți polițiștii disponibili răscolesc toată țara în căutarea lui. Blythe nu deține niciun vehicul și dacă încearcă să cumpere un bilet de călătorie sau să închirieze o mașină, o să aflăm. E doar o chestiune de timp până îl reținem.

În realitate, Helen era mult mai puțin convinsă decât părea. Peters își dădea seama și răspunse ușor batjocoritor:

— Păi, mă bucur că tu ești convinsă, detectiv-inspector Grace. Deși, judecând după aparențe, nu prea știu de ce. Blythe a fost cu un pas înaintea noastră tot timpul.

Helen încasă lovitura. Acuzația lui conținea destul de mult adevăr, iar ea n-avea timp să se certe acum, cât psihiatrul se afla în libertate.

— Păi, dacă asta-i tot, domnule, as face bine să mă întorc la centrul…

— Nu încă.

Helen se întorsese să plece, dar se opri.

— Nu te-am chemat doar ca să ne plângem de pierderea lui Anthony Parks…

Orice urmă de empatie dispăruse de mult. Tonul lui Peters avea o duritate care îi dădea un sentiment neplăcut lui Helen.

— Știi că detectivul-sergent Hudson a fost suspendat și comisia pentru standarde profesionale a deschis o investigație asupra evenimentelor din ultimele luni.

— Da, domnule, răspunse Helen cu prudență.

— Am acceptat versiunea ta asupra evenimentelor, pentru că dovezile disponibile îmi indică această direcție, deși sigur că sergentul Cooper o să vrea să ia la bani mărunți cu tine situația, la momentul potrivit. Deocamdată însă

rămâi în funcție, în speranța că o să putem încheia cu bine această saga nefericită. Dar vreau să știi ceva. Nu trec cu vederea acțiunile tale din ultimele luni; de fapt, sunt șocat și dezamăgit că ofițerul meu superior s-a comportat atât de nesăbuit.

Helen nu spuse nimic, dar îl privi în continuare în ochi, refuzând să plece capul, să se lase intimidată.

— Ai dat dovadă de o nesăbuință și o lipsă de judecată extraordinare în viața personală și profesională, ai indus în eroare membri ai conducerii, ai divizat echipa și ai compromis investigații în cursul…

— Cu tot respectul, domnule, am fi încă la primii pași dacă n-aș fi…

— DESTUL.

Peters răcnise, reducând-o pe loc la tăcere. Se încruntă la ea și continuă:

— Reputația acestei secții e deja făcută zdrențe. Acum trebuie să facem față

și faptului că unul dintre polițiștii de la arest ne-a trădat, încercând să ucidă un VP - 257

suspect aflat în custodia noastră. E un dezastru, o nenorocire curată care amenință perspectivele oricui de la Southampton Central. Hai să fiu foarte clar, detectiv-inspector Grace. Nu ne mai permitem alte greșeli, alte rateuri și ultimul lucru – absolut ultimul lucru – de care are nevoie secția acum este un ofițer superior care n-are niciun respect pentru protocol sau proceduri. Începând din clipa asta, totul trebuie făcut ca la carte și respectând litera legii sau, crede-mă, o să fie ultima ta acțiune sub comanda mea. Să nu-ți faci niciun fel de iluzii, Helen, ăsta e ultimul avertisment, încheie el, cu o privire pătrunzătoare, în care se citea furia.

Capitolul 125

Helen intră trântind ușile centrului de comandă, clocotind. Confruntarea neplăcută cu Hudson fusese urmată întâi de vestea sinuciderii tragice a lui Parks, apoi de o mustrare umilitoare. Helen era înfuriată de momentul prost și de cât de nedrepte erau acuzațiile lui Peters, dar tot o șocase întâlnirea. Pentru prima dată, avusese senzația că îi era amenințată cariera la Southampton Central.