liber și vorbește cu Dumnezeu știe cine și face Dumnezeu știe ce, e o amenințare. Poate că e minimă, ținând cont de tot ce putem face ca să te protejăm, dar…

În sfârșit, cuvintele lui Helen începură să aibă efect, pentru că tânăra aflată în suferință dădu din cap.

— Bine. Promit că n-o s-o lungesc, fiindcă știu că ai nevoie de odihnă. Dar am nevoie de niște răspunsuri sincere la niște întrebări directe, bine?

Lilah încuviință din nou.

— Alex Blythe ți-a ordonat să furi mașina și să treci pe roșu?

— Da.

Un cuvânt, răgușit și rostit cu mare efort, dar era tot ce avea Helen nevoie să

audă.

— Ți-a spus s-o omori pe Blinda Raeburn?

— Da.

Lilah își lăsă capul în jos, prea bântuită, prea rușinată s-o privească în ochi.

Helen se aplecă și îi ridică bărbia, obligând-o să se uite la ea.

— Nu sunt aici ca să te fac de rușine, Lilah. Vreau doar adevărul.

Hill se uită direct la ea, fără să șovăie de data asta, o așchie din fosta ei hotărâre părând să iasă la suprafață.

— Ți-a spus unde s-o găsești? Când să acționezi?

Hill încuviință.

— Știa… știa totul despre ea.

— Și când ți-a spus ce să faci?

— Mi-a spus să fur mașina acum trei zile.

— La ședința voastră săptămânală?

— Da.

— Și restul?

— A… a sunat. Aveam un telefon de unică folosință pe care mi-l dăduse el. L-am… l-am aruncat într-un coș din parc, știi, înainte să…

Nu era nevoie încheie fraza.

— Și de ce ai acceptat?

Se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce Hill își înăbușea emoția tot mai profundă și se strâmba când durerea îi cuprindea gâtul.

— Din cauza lui Billy Anderson?

Lilah tremura din toate încheieturile și avea genele grele de lacrimi.

— Tu ai fost responsabilă pentru moartea lui?

Hill scoase un sunet, jumătate suspin, jumătate cuvânt, dar sensul era clar.

N-avea să-și nege vinovăția, dar nu-și putea găsi cuvintele.

VP - 251

— În afară de Martin, Alex Blythe era singurul care știa?

De data asta, Hill înclină capul, neavând încredere să vorbească. Helen era din nou uluită de simplitatea genială a planului lui Blythe. Clienții lui își puneau de bunăvoie sufletul pe tavă, iar sinceritatea de care dădeau dovadă se întorcea împotriva lor.

— Blythe a amenințat că o să dezvăluie informația dacă nu ești de acord s-o omori pe Belinda Raeburn?

— Da… a… a zis că o să spună familiei, prietenilor, poliției…

— Deci în mintea ta n-ai avut de ales și a trebuit să te supui.

Lilah părea rușinată, profund rușinată, dar tot reuși să mormăie un răspuns.

— Da.

— Și, dacă se ajunge la proces, ești dispusă să declari asta sub jurământ? Că

te-a constrâns să ucizi o necunoscută, o femeie pe care n-o cunoștea! împotriva căreia n-aveai nimic?

— Da, da.

Răspunsul fusese mai ferm de data asta, dând la iveală furia.

— Bine. Atunci, ultima întrebare. Te-ai văzut cu el doar la cabinetul lui de pe Church Street?

— Da.

— Nu v-ați întâlnit niciodată în altă parte? O cafenea? Un apartament? Vreo ascunzătoare, pe undeva?

— Nu, numai în biroul lui.

Și Helen bănuia la fel. Blythe era prea șiret ca să ofere vreun indiciu despre viața sa în afara biroului discret. Autocontrolul și disciplina lui erau impresionante, dar acum le făceau lor viața mai grea. Arhitectul acestui măcel era în libertate, fără îndoială hotărât să dispară pentru totdeauna din Southampton, poate chiar și din țară. Ce puteau face fără vreo localizare, fără

vreun indiciu concret legat de locul unde se afla?

De unde să înceapă acest joc letal de-a v-ați ascunselea?