— Unde arde?
Anthony Parks îi zâmbea, cu obișnuita lui sclipire în ochi, dar Helen n-avea timp de palavre.
— Robert Downing…
— Ce-i cu el?
— Ai dosarul de reținere la îndemână.
VP - 200
— Sigur. Ce-ți trebuie?
— Vreau să știu ce avea la el când l-am adus.
— Nu multe, dacă-mi aduc bine aminte…
Își făcu de lucru la calculator, lovind în tastatură cu degetele durdulii.
— Telefon, chei de la mașină, o pereche de ochelari de citit, asta-i tot.
— Nimic altceva?
— Nu, nimic… deși mai avea câteva lucruri în mașină. Au fost etichetate azi-dimineață de echipa care a făcut percheziția. Am toate detaliile aici…
Helen îl privi atentă cât scria la tastatură.
— Uite aici. Un atlas rutier, o jachetă reflectorizantă, un triunghi de avertizare…
— Ceva obiecte personale, Anthony? îl întrerupse Helen.
— Câteva. Un album foto cu instantanee de familie, cred. Și parcă au găsit și o cutie cu pastile în torpedou.
— Ce fel de pastile?
Parks se uită din nou la monitor, iar când îi răspunse în cele din urmă, Helen își dădu seama că-și ținea răsuflarea.
— Naltrexone.
Helen scoase aerul din plămâni, simțind un val de ușurare și entuziasm.
— Unde e? Unde-i cutia?
— O am aici, lasă-mă două secunde.
Se îndreptă spre zona de depozitare și se întoarse imediat cu o cutiuță cu pastile, aflată într-o pungă transparentă.
— Îți e de vreun folos?
Helen i-o smulse din mână, citind nerăbdătoare eticheta. Și acolo era răspunsul la întrebare, scris cu negru pe alb. Numele medicamentului, cantitatea și frecvența dozei și, dedesubt, numele medicului care îl prescrisese: Doctor Alex Blythe.
Capitolul 99
— Da sau nu? E o întrebare simplă.
Alex Blythe deschise gura, dar nu se auzi nimic. Inițial ostil în fața intruziunii ei – trebuise să-și trimită acasă un pacient în mijlocul ședinței –, acum părea consternat, uluit de tirul de întrebări pe care i le adresa Helen.
— Uite ce e, dacă trebuie să te târăsc la Southampton Central pentru asta, o s-o fac.
VP - 201
Tânărul psihiatru clar nu agrea ideea asta și își regăsi în cele din urmă graiul.
— Da, Robert Downing a fost pacientul meu.
— Cât timp?
— Vreo trei luni.
— Dependență de droguri?
O scurtă pauză, o rămășiță de rezistență, de decență profesională rămasă.
Blythe aruncă o privire neliniștită spre springerul lui spaniel credincios, care-l privea vesel, apoi mormăi:
— Da. Devenise dependent de metamfetamine și nu reușea să se lase.
Încercase chiar și heroină de câteva ori – cred că până la urmă asta l-a speriat și l-a făcut să caute ajutor.
