Helen ezită un moment.

— Bine, atunci fă o căutare mai amplă. Orice incident rutier, coliziune, fugă

de la locul accidentului, orice care să implice o mașină marca sau modelul ăsta în Southampton…

McAndrew scria deja pe tastatură. În timp ce aștepta, Helen aruncă o privire spre dosarele din fața ei, dar nu era decât o distragere, pentru că toată atenția ei era îndreptată asupra răspunsului lui McAndrew.

— Am găsit ceva care s-ar putea să se potrivească. Fugă de la locul accidentului în Freemantle, în decembrie 2015. Un adolescent care a murit pe șosea aproape de casă…

— Îmi aduc aminte, răspunse Helen, dintr-odată entuziasmată. N-a fost prins nimeni, Părinții fac apeluri în fiecare an. Cum îl chema? Billy… Billy…

— Billy Anderson.

— Asta e, Billy Anderson…

— Oricum, a fost un singur martor, o vecină mai în vârstă. N-a văzut incidentul, dar i s-a părut că zărește un Mercedes albastru-închis care se îndepărta în viteză de locul accidentului.

— Pe ce stradă?

— Barrow Road.

— Și Hill lucra în Ocean Village, nu? Deci, dacă se ducea acasă seara târziu, să

zicem de la un eveniment de Crăciun, ar fi putut merge pe-acolo.

— Cu siguranță, e o scurtătură folosită des, mult mai rapidă decât drumurile principale.

— Și, dacă se grăbea, poate că și băuse ceva…

Helen își îndreptă atenția spre pagina de Facebook a lui Hill, trecând peste postările din 2015, 2016, 2017… Acum părea clar că hotărârea lui Hill să meargă

peste tot cu bicicleta și accentuarea consumului de alcool se produseseră în jurul Crăciunului din 2015. Păreau să nu mai existe poze cu mașina, sau cu orice alt vehicul, după această dată.

— Familia Hill mai are mașina?

VP - 242

— Stai o clipă… Nu, după registrul de înmatriculări, au vândut Mercedesul în ianuarie 2016. Chiar că e ciudat, ținând cont că îl cumpăraseră doar cu cinci luni înainte. Probabil că fusese lovit bine…

— Vreo factură de service în perioada aia? Dacă Hill a fost vinovată, atunci probabil că mașina a suferit avarii serioase.

Din nou sunetul tastaturii.

— Nu văd nimic evident în contul ei… deși au fost niște retrageri semnificative de cash la începutul lui decembrie, în total… 2 500 de lire. Dacă a vrut să facă reparațiile cu discreție, probabil că ar fi plătit cash.

Iar acum se așezase la locul ei și ultima piesă. Fuga de la locul accidentului era cunoscută în zonă, pentru că părinții devastați ai lui Billy continuau campania pentru dreptate, reluând în fiecare an apelul pentru găsirea unor martori și sperând în zadar să trezească la viață conștiința cuiva. Dar Lilah Hill alesese să nu spună nimic, înăbușindu-și vinovăția ca să-și scape pielea. Dar cu ce preț? Și cât de vulnerabilă devenise? Oare Martin Hill știuse și folosise informația împotriva ei, obligând-o să rămână într-o relație care ei i se părea apăsătoare sau chiar toxică? Și Blythe? Își mărturisise oare vinovăția în fața lui în timpul ședințelor de terapie, punându-și sufletul pe tavă? Helen era brusc convinsă că așa se întâmplase, că asta era cheia pentru a înțelege influența pe care o avea Blythe asupra ei.

Dar situația se schimbase radical. Acum Helen era cea care avea informația și pârghia și avea de gând s-o folosească până la capăt.

Capitolul 117

Tuburile se aprindeau pe măsură ce străbătea betonul murdar, îndreptându-se către motocicletă. Convinsă că are mijloacele necesare ca s-o facă pe Lilah Hill să mărturisească, Helen era hotărâtă să nu piardă nicio clipă. Poate că

polițiștii de la arest și avocatul ei o să protesteze și o să insiste că Hill trecuse deja prin destule interogatorii, dar Helen știa că avea dreptul s-o mai aducă o dată în sala de interogatoriu.

Traversă cu pas grăbit subsolul jegos și se aruncă pe Kawasaki. Își puse casca, porni motorul și eliberă frâna, plecând din loc. După câteva secunde, porțile automate se ridicară, iar ea trecu în trombă prin deschizătură și ieși în stradă.

Era pustiu, goni prin intersecție, bucurându-se de briza care-i lovea trupul.

Deși era devreme, era deja cald, după o noapte toridă și înăbușitoare, și era plăcut să simtă mângâierea curentului de aer. După săptămâni întregi de VP - 243

frustrări, teamă și neliniște, Helen se simțea acum sigură de victorie, era convinsă că dreptatea va învinge, că Blythe va fi arestat în cele din urmă.

Fuseseră distruse multe vieți, fusese vărsat mult sânge, dar în cele din urmă se apropiau de capătul drumului.

Când ajunse la intersecție, Helen o luă pe Oswald Road și mări viteza, răspunzând la impulsul motocicletei care făcu un salt înainte. Mai avea doar câteva minute până la Southampton Central, drumul fiind ușurat de absența traficului. Mergea înainte senină, de neoprit, în acord cu starea ei și îi dădu bice.

Era nerăbdătoare să ajungă din nou în fața lui Lilah, să termine odată treaba.

Fiecare metru câștigat însemna un metru mai aproape de secție, de reluarea ostilităților.

Traversă Fairfax Road și zări în depărtare Southampton Central. Clădirea înaltă din granit și calcar se contura pe fundalul celorlalte clădiri și o chema. Era cât pe ce să apese iar accelerația, dar de data asta nu mai avu noroc, pentru că

semafoarele trecură de pe galben pe roșu, primul obstacol într-o călătorie altfel fără cusur.

Reduse viteza și se opri la stop. Scoase aerul din plămâni și încercă să-și adune gândurile, să se pregătească pentru ce o aștepta. Totuși, nici chiar acum nu se putu bucura de acest moment de liniște; telefonul îi vibră în buzunar, solicitându-i atenția. Apăsă pe casca Bluetooth și răspunse:

— Grace…

— Șefa, sunt detectivul-agent Bentham.

Părea încordat, ceea ce o îngrijoră.

— Toate bune?

— E bine, dar voiam să vă spun ceva.

— Spune…, răspunse Helen, aruncând o privire la semaforul care era tot roșu.

— Păi, verificam informațiile recuperate de pe microcipul lui Gary Bleecher, cel pe care l-am găsit…

— În medalionul lui. Ce-i cu el?

— Ei bine, Bleecher avea pe el o copie completă a registrelor, toți cei care-i datorau bani, în diverse tabele și liste…

— Și? îl întrerupse Helen.

— Păi, probabil că nu-i nimic, dar unul dintre numele de pe listă mi-a sunat cunoscut. Anthony Parks.