Abia dacă dormise, cu capul plin cu o duzină de scenarii, unul mai rău ca altul. Reluase încontinuu în minte evenimentele din ultimele câteva zile, analizându-și cu meticulozitate acțiunile, ca să vadă dacă nu cumva atrăsese fără să vrea atenția asupra ei. Apreciind că era puțin probabil, începuse să se întrebe dacă nu cumva totul era doar o capcană, vreun joc pervers conceput special ca s-o atragă în cursă și s-o distrugă. Dar și asta părea absurd, toate dovezile sugerând că era pe bune. Ceea ce o adusese într-o situație dificilă.
Poliția era pe pista greșită. Sesizase corect că relația ei cu Martin nu era perfectă – detectivul-inspector Grace bănuise că era violent și obsedat de control – și, din cauza asta, că ar fi putut fi implicată și ea în moartea lui, chiar dacă nu comisese crima cu mâna ei. Până acum, dacă nu denaturau adevărul sau falsificau dovezi, n-aveau cum să găsească nimic solid împotriva ei. Însă
prezența lor aducea niște probleme practice.
Azi era ziua cea mare, momentul când avea să ucidă, când avea să fie poate în sfârșit liberă, dar cum putea să-și vadă de treabă cu o escortă de poliție pe urmele ei? Ideea că o să se țină după ea, sperând s-o prindă pentru o crimă, și de fapt să fie martori la alta era caraghioasă, aproape amuzantă. Însă în realitate era îngrozitor, mai mult decât ghinion, o coincidență cosmică și aproape că i se făcea rău.
Ce să facă? Sigur că în afară de ușa principală mai erau și alte ieșiri din casă.
Putea să iasă în grădină și să sară zidul din spate… dar n-o așteptau oare și VP - 194
acolo? Dacă o prindeau furișându-se pe aleea din spate, cum putea să se justifice? Și chiar dacă n-o rețineau imediat, cum putea să scape de ei? Nu era instruită pentru asta, nu era spion, pentru numele lui Dumnezeu.
Draperiile fluturară în fața ei și, coborând privirea, își dădu seama că-i tremurau mâinile. Încă mai ținea strâns telefonul – o parte din ea era tentată
să-l trântească pe jos, să urle de furie și neajutorare, dar nu era loc de slăbiciuni, cel puțin nu azi. Fapta nu putea fi amânată, trebuia să se întâmple acum, totul o condusese spre momentul acesta. Însă putea s-o scoată la capăt, cu toate șansele împotriva ei? Era destul de curajoasă ca să riște arestarea și demascarea doar ca să ducă la capăt treaba? Erau întrebări pe care nu le putea evita, pe care trebuia să le înfrunte. Era momentul deciziei.
Capitolul 96
— Nu spun decât că uneori trebuie să faci alegeri.
Joseph Hudson accentuă ultimul cuvânt, uitându-se pe rând la cele trei chipuri. Vorbea încet, dar hotărât, și era clar că Edwards, McAndrew și Reid urmăreau fiecare vorbă, conștienți de importanța întâlnirii și a mesajului lui Hudson. Știuseră că se pregătea ceva când îi retrăsese de la sarcinile operaționale ca să-i ducă la o ședință privată la Lamb and Flag, o bombă aflată
la o aruncătură de băț de Southampton Central – acum știau și ce.
— Nu spun că detectivul-inspector Grace n-a făcut treabă bună în trecut sau că n-a fost un lider, șef, chiar prieten bun pentru voi, spuse Hudson, zăbovind cu privirea asupra lui Ellie McAndrew, care era cel mai probabil să aibă îndoieli legate de participarea la această lovitură de stat. Dar trebuie să trăiți în prezent.
Să vă confruntați cu situația în care vă aflați. Vin schimbări și vin repede. Poate azi, poate mâine. Pentru că sunteți polițiștii cu cea mai multă experiență din echipă, nu vreau să fiți luați pe nepregătite. Nici nu vreau să se întâmple pe furiș. Detectivul-inspector Grace va da socoteală pentru atitudinea și acțiunile ei și s-ar putea să vi se ceară să confirmați versiunea mea despre evenimente, în special cum a ignorat în mod deliberat un suspect viabil și i-a făcut mare plăcere să mă ia în râs și să blocheze linii de anchetă valabile.
Nu veni nicio reacție, dar Hudson consideră că se află pe teren suficient de sigur ca să meargă mai departe.
— Poate că detectivul-inspector Grace o să se apere, o să încerce să se agațe de funcție, poate că nu, dar oricum, voiam să vă spun cum văd eu că vor merge VP - 195
lucrurile. Și voiam să vă cer sprijinul. Pentru că nu pot să obțin nimic dacă n-am alături de mine cei mai buni oameni.
Zâmbi cu căldură și primi în schimb încuviințări încurajatoare de la Reid și Edwards. Totuși, McAndrew abia dacă reacționă. Înțelesese în mod clar de unde bătea vântul, dar probabil că-i era greu să renunțe.
— Înțeleg că schimbarea e dificilă, urmă el pe un ton liniștitor, dar este și firească, și benefică. Oamenii se ridică, oamenii cad și cariera oricui are un termen. A lui Helen Grace a ajuns la final și, deși e trist, trebuie să privim înainte, spre un viitor mai bun și mai luminos. Așa că nu trebuie decât să vă
întrebați dacă vreți să prindeți trenul ăsta… sau vreți să vă duceți la fund cu o corabie care se scufundă. Sunt convins că nu e o alegere simplă pentru voi, dar este o alegere clară.
Îi lăsă o clipă să înțeleagă ideea, după care adăugă:
— Și de-asta vă cer să aveți curaj. Să mă susțineți în acest moment crucial pentru echipă și pentru secție. De-asta vă cer să faceți ce trebuie.
Capitolul 97
— Mă minți, Robert.
Avocatul o privi în continuare în ochi, dar nu reacționă la acuzația lui Helen.
Abia dacă scosese o vorbă de când intraseră în sala de interogatoriu.
— Îi iubești la nebunie pe băieții tăi, știu bine. Și trăiești doar pentru momentele pe care le petreceți împreună. Și totuși ieri, brusc, i-ai lăsat pe capul Alexiei și ai dat fuga la birou; ai pus programul tău de lucru înaintea nevoilor lor…
— Nu voiam, sigur că nu voiam, dar n-am avut de ales, răspunse el fără
tragere de inimă.
— De ce? Am discutat cu angajații tăi și nu era nicio urgență. Un caz care la care să trebuiască brusc să lucrezi. Apelul tău fusese amânat, din câte am auzit, așa că…
— Am rămas foarte mult în urmă din cauza problemelor pe care le am cu Alexia. Am fost distras, recunosc. N-am fost atent și, pentru că se apropie termenele în câteva cazuri mari, am considerat că am nevoie de niște ore suplimentare ca să fac față…
— Și cât ai stat la birou aseară?
— Trei sau patru ore?
— Te-a văzut cineva, vreun funcționar?
VP - 196
— Nu, era târziu. Vii devreme, pleci devreme – așa lucrează ei.
— N-ai mai fost nicăieri în altă parte? Să iei niște dosare? Să-ți iei ceva de mâncare?
— Nu, ți-am spus, am stat acolo toată seara.
Helen lăsă minciuna să plutească în aer o clipă, după care întrebă:
