VP - 231
Simpla pomenire a numelui păru să-i provoace durere lui Brown, care avu o reacție fizică, în timp ce ținea ușa în brațe.
— N-am nimic de spus despre asta și vezi că încerc să culc copilul…
De la etaj se auzeau țipetele zgomotoase ale unui bebeluș.
— Atunci poate că se ocupă soțul tău. E acasă?
Gina șovăi, ceea ce-i oferi lui Helen ocazia de care avea nevoie.
— Te rog, Gina. N-aș fi aici dacă n-ar trebui. E o chestiune de viață și de moarte.
Și acum, în sfârșit, păru să înțeleagă cât de gravă era situația; gazda temătoare a lui Helen se dădu la o parte și o lăsă să intre.
— Ar trebui să spun de la bun început că nu știe nimeni că sunt aici. Și că tot ce-mi spui e neoficial…
Gina încuviință, dar nu spuse nimic, strângând în mâini cana de ceai. Stăteau amândouă în livingul ei modest, înconjurate de bibelouri, poze și suvenire ale unei familii fericite. Orice pățise, orice îndurase, era clar că Gina Brown supraviețuise, ba chiar prosperase, găsindu-și și o bucățică de fericire. Totuși, în seara asta părea departe de a fi mulțumită, părea intimidată, înlăcrimată, speriată.
— Alex Blythe nu știe că ne interesăm de el sau că am această discuție cu tine. Ultimul lucru pe care-l vrem e să te supărăm sau să te speriem. Sincer, ești în deplină siguranță, Gina. Tot ce-mi trebuie de la tine sunt niște informații.
Gina rămase cu ochii în cana de ceai, dar nici nu încercă să bea.
— Ce vrei să știi? mormăi ea, hotărâtă să evite s-o privească în ochi pe Helen.
— Cum v-ați cunoscut?
Încă o reacție, dar de data asta Helen nu văzu teamă, ci jenă.
— Eram pacienta lui…
— Și de ce te duceai la el?
— Pentru că aveam o problemă. Avusesem… avusesem un accident urât de motocicletă cu un an înainte. În timpul recuperării am luat analgezice destul de tari și, mă rog, mi-a fost greu să renunț la ele după aia.
— Ai apelat la serviciile lui Alex Blythe ca să te ajute să scapi de dependență?
O încuviințare îndurerată.
— Cât timp ai mers la el?
— Profesional, vreo trei luni. Personal, mult mai mult…
— Spune mai departe.
— Păi, am avut motivație să renunț la medicament, deci tratamentul a funcționat. Îi eram foarte recunoscătoare, aveam senzația că mi-a redat viața. S-a dovedit că și el avea aceeași senzație.
VP - 232
— Adică?
— Pentru că era pierdut, în derivă…
— Cum așa?
— Își pierduse orice direcție și era nefericit. Trebuie să înțelegi că de la șase ani rămăsese doar cu maică-sa. Femeia încercase ani de zile să facă un copil, avusese mai multe încercări de inseminare artificială, apoi, în ultimul moment, îl concepuse. Alex era micul ei miracol și-l diviniza, îi dădea orice-și dorea, îi spunea orice voia, și asta zi de zi. Apoi a dispărut brusc. Cancer de sân diagnosticat târziu. A murit chiar înainte să împlinească el 22 de ani.
— Și l-a lăsat singur pe lume.
— După aceea, nu părea să mai aibă pe nimeni. Bănuiesc că mai avea câte o aventură când și când, dar nimic serios. Și apoi ne-am cunoscut. Eu eram așa fericită, de mulțumită că eram din nou „normală”, că îl adoram. O vreme, am crezut că suntem fericiți, că am putea avea un viitor, de-asta l-am lăsat să mă
convingă să ne logodim…
— Dar nu din toată inima?
Gina clătină din cap.
— Alex nu voia să fie iubit, voia să fie adorat. Și voia să controleze totul, se înfuria dacă nu mă purtam exact cum voia el…
— Pentru că nimeni nu-i atrăsese niciodată atenția asupra acestui comportament, pentru că fusese întotdeauna răsfățat?
— Poate, nu știu. Nu eu sunt psihiatrul…
Cel mai amar umor, întrepătruns cu furie și durere.
— Și ai decis să rupi relația?
— Eram profund nefericită, mă simțeam prinsă în capcană, chiar sufocată. Și apoi, într-o bună zi, l-am cunoscut pe Mark, la cor. Era autentic și blând și bun…
și m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit cu adevărat de el.
I se zări o umbră de zâmbet pe buze. Helen aruncă un ochi spre tavan –
copilul se liniștea și auzea pașii lui Mark, care se plimba încoace și încolo, încercând să potolească bebelușul.
— Și ce s-a întâmplat după aceea?
Gina ezită, parcă speriată să redeschidă cutia cu amintiri.
— Gina?
— Aș fi putut să gestionez problema mai bine. M-am văzut o vreme cu Mark cât încă eram cu Alex. Dar nu știam ce altceva să fac. Alex era foarte fericit, foarte entuziasmat de nuntă, le spunea colegilor, cunoștințelor, oricui îl asculta, despre ce cuplu minunat suntem, ce zi extraordinară o să fie. Tot făcea planuri, VP - 233
cheltuia tot mai mulți bani, așa că într-o bună zi am venit și i-am zis că vreau să
ne despărțim.
— Cum a reacționat?
