Miller se scăpase, incapabilă să-și ascundă șocul. Însă Peters îi aruncă o privire atât de urâtă, că ofițerul de presă dădu înapoi.
— Cum am zis, trebuie să ascultați și povestea lui Grace înainte să puteți lua orice decizii ferme. Poate că, dacă e dispusă să coopereze, să recunoască, atunci poate ar fi o cale să gestionăm…
— Și de ce să facă asta? Mă aștept să nege totul, să pună osul la treabă și să
încerce să depășească momentul. Eu asta aș face în locul ei.
— Și cum să reacționăm? Să stăm cu mâinile în sân, în timp ce cadavrele se adună?
Furios, Peters se întoarse către Miller, deloc impresionat de exprimarea ei directă, însă de data asta ofițerul de presă nu mai avea de gând să dea înapoi.
— Ascultați, domnule, știu că nu am treabă cu conducerea operativă, dacă
vreți puteți să-mi spuneți să-mi țin gura, dar faptele sunt fapte. Nu s-a făcut nicio arestare, n-avem piste concrete, iar detectivul-inspector Grace urmărește acum un avocat local cu un caracter mai presus de orice îndoială. Suntem de râsul lumii.
Peters nu putea să nege evaluarea acuzatoare a lui Miller. Se simți dintr-odată extenuat și deprimat de toată povestea asta nenorocită. Nu mai avusese niciodată parte de provocări pe atât de multe fronturi și nici nu se mai simțise vreodată atât de neputincios în fața lor.
VP - 187
— Ați dat dovadă de o loialitate admirabilă față de detectivul-inspector Grace, cum ar face orice șef de secție bun. Dar dacă încrederea nu e răsplătită, dacă ajunge să se resimtă în lumea largă, chiar și în echipa ei, că detectivul-inspector Grace și-a pierdut autoritatea, echilibrul, capacitatea de conducere, atunci ce aveți de câștigat dacă o susțineți în continuare?
Era un punct de vedere corect, pe care Peters nu-l putea respinge.
— Detest să spun asta, dar poate că este momentul pentru o perspectivă
nouă, îndrăzni Miller.
— Crezi că ar trebui s-o las în plata Domnului?
Părea ciudat, dar și o mare ușurare, să spună asta cu voce tare.
— Cred că ar trebui să apărați reputația secției, răspunse Miller hotărât.
Și asta era, pe scurt. Secția era domeniul lui, cariera lui, moștenirea lui.
Eșecul de a controla criminalitatea și violența care cuprinsese Southamptonul va fi eșecul lui, sfârșitul unei cariere de succes. Dar chiar în timp ce examina ideea aceasta, ezită. Să renunțe la Helen Grace ar fi controversat și problematic, dacă
se gândea la palmaresul și statutul ei în poliție. Chiar putea să ia o astfel de decizie?
Poate că trebuia s-o ia, ținând cont de cât de mult părea să se fi extins putreziciunea?
Era atât de adânc cufundat în gânduri, prins în ghearele acestei dileme imposibile, că nu mai era conștient nici de prezența lui Miller, nici de apariția bruscă a secretarei. O bătaie fermă în ușă îl smulse din introspecție.
— Scuze că vă deranjez, domnule… doar că a sunat comisarul pentru poliție și pare foarte dornic să stea de vorbă cu dumneavoastră.
Și în acel moment comisarul-șef Alan Peters găsi răspunsul.
Capitolul 91
Helen se strecură pe sub banda instalată de poliție, către agentul în uniformă.
— Unde e? întrebă ea, trecând peste amabilități.
— Drept pe coridor și în stânga. Detectivul-agent McAndrew coordonează
activitatea.
Helen încuviință și privi clădirea părăginită din fața ei. Era un loc îngrozitor și posomorât, un complex ieftin din prefabricate, care fusese conceput pentru profit maxim cu investiție minimă. În mod cert, complexul de boxe de depozitare nu funcționase niciodată; clădirea care fusese ridicată în pripă era VP - 188
deja pe cale să se prăbușească. Helen privi cu neîncredere intrarea întunecoasă, care părea o poartă către lumea de dincolo.
Se strecură înăuntru și ridică lanterna, care lumină un coridor lung și pustiu.
Protecțiile de plastic pentru ghete scoteau un foșnet ciudat pe podeaua plină de mizerie, dând senzația că sunt șoaptele unui spirit întunecat, care-i dădea fiori.
Nu era genul sperios, dar locul ăsta avea ceva care o neliniștea. Poate că era urmarea confruntării de mai devreme cu Joseph. Ori senzația copleșitoare de decădere, de pervertire pe care o transmitea locul ăsta. Sau poate faptul că știa ce o așteaptă.
Străbătu în grabă coridorul și o luă la stânga. Și auzi vocile hotărâte caracteristice ale polițiștilor aflați la locul faptei. Se grăbi spre ele, trezindu-se curând față în față cu McAndrew, în ceva ce părea un fel de boxă de depozitare/birou. Erau hârtii peste tot, o masă răsturnată și, în mijlocul haosului, un bărbat întins pe spate.
— Avem vreo idee cine e?
— N-are niciun act de identitate la el, răspunse McAndrew, clătinând din cap.
Dar s-ar putea să ne spună ceva laptopul.
Helen încuviință și trecu pe lângă ea, către cadavru. Victima era un bărbat corpolent, probabil spre 50 de ani. Dacă ăsta era biroul lui, era clar că nu-i prea păsa de aparențe, trăsătură care părea să se extindă și la persoana lui. Era îmbrăcat cu niște pantaloni de trening murdari și un hanorac de velur care văzuse și zile mai bune. Și pantofii sport erau ponosiți, iar unul dintre ei atârna de piciorul stâng, probabil smuls în timpul luptei. În mod clar avusese loc o confruntare de proporții – se vedea după mobila răsturnată și lucrurile împrăștiate, dar și din numeroasele tăieturi și zgârieturi de pe mâinile bărbatului. Însă nu asta îi atrase atenția lui Helen. Privirea ei se fixă pe ce mai rămăsese din chipul victimei.
Era o priveliște cumplită. Bărbatul nu fusese doar bătut, fusese zdrobit. Avea nasul rupt, orbitele sparte, dinții săriți, cu totul. Cine îi făcuse așa ceva fusese probabil împins de furie sau de disperare, atât de brutal fusese atacul. Toată
