— Poți să alegi să-ți petreci tot restul vieții în spatele gratiilor, detestată, ponegrită, neînțeleasă. Sau poți să mărturisești.

Helen îi lăsă timp să înțeleagă ce spune și apoi continuă:

— Spune-mi ce s-a întâmplat, spune-mi ce te-a adus în situația asta disperată

și pot să te ajut. Nu-i neapărată nevoie să fie ăsta sfârșitul, Lilah…

Umerii lui Hill începură să se cutremure, iar ochii i se umplură de lacrimi.

Helen simțea suferința reprimată, disperarea. Nu mai văzuse niciodată pe cineva care să arate așa de disperat, de copleșit, de pustiit.

— Dacă ne ajuți acum, dacă îți ispășești condamnarea, dacă te îndrepți, mai ai o șansă să ai o viață care să însemne ceva…

Un suspin înăbușit, pe jumătate auzit, pe jumătate înăbușit. Hill arăta ca o femeie care se luptă cu ea însăși, sfâșiată între dorința de a mărturisi și cea de a nega.

— Te rog, nu te grăbi și ia-o de la început. Spune-mi cine te-a obligat s-o faci.

Helen ținea mâna cu palma în sus pe masă, cerându-i parcă lui Hill să-i povestească. Își dorea cu disperare să se termine totul, iar suspecta să se descarce.

— Nu pot…

Helen o simțea cum se retrage, pe măsură ce bolborosea cuvintele.

— De ce nu?

— Nu pot, îmi pare rău.

— Dacă ți-e frică, dacă te temi pentru siguranța ta, putem să te ajutăm…

Hill își lăsă privirea în pământ, zgândărindu-și cu furie unghiile. Părea disperată, aproape posedată, vrând să-și smulgă pielea de pe degete, să își dea singură sângele.

— Lilah, vorbește cu mine. Sunt singura ta speranță aici, singura persoană

care poate să te ajute…

Încă un suspin înăbușit și automutilarea se intensifică. Tânăra parcă ar fi vrut să se distrugă singură, dar Helen trebuia să ajungă cumva la ea, să-i ofere o ultimă șansă.

— Orice s-ar fi întâmplat, putem să ne ocupăm. Noi două, împreună. Te rog, spune-mi ce te îngrijorează.

Se apropie, aproape șoptind.

— Spune-mi de ce anume ți-e frică.

VP - 227

Urmă o tăcere îndelungată. Helen o privea atentă pe Hill, disperată să vadă

vreun semn că se înmuia, vreo urmă de dorință de cooperare. Dar când tânăra ridică privirea, fără lacrimi în ochii acum lipsiți de strălucire și de viață, Helen își dădu seama că deja luase o hotărâre.

— Nu pot.

Capitolul 112

— De ce nu vorbește? Probabil știe că n-are cum să scape.

Helen se întorsese în centrul de comandă și toată echipa era adunată în jurul ei. Era evident că speraseră toți într-o mărturisire, un pas înainte în ancheta asta cu atâtea probleme. Helen trebuia să-i dezamăgească, dar nu era dispusă

să accepte înfrângerea și chemase toată echipa să treacă din nou prin toate dovezile și să planifice următoarea mișcare. Veniseră toți, mai puțin Joseph Hudson, care părea să fi dispărut de pe fața pământului, însă Helen nu-i simțea lipsa azi. Avea nevoie să se adune în acest moment critic – chiar acum, era mulțumită că întrebarea o pusese detectivul-agent Reid, înainte unul dintre aliații lui Hudson.

— Nu știu sigur, răspunse Helen. Poate crede că poate să ne convingă că a fost un accident și că, dacă nu spune nimic, nu se incriminează. Dar chiar nu cred că despre asta e vorba. Se vede din înregistrare că e speriată. Cine coordonează totul clar o are la mână.

— Pentru că are senzația că poate să ajungă la ea, chiar dacă e în custodie?

întrebă detectivul-agent Malik.

— Posibil, dar există și alte căi să exerciți presiuni, să determini loialitatea cuiva.

— Crezi că e recunoscătoare cui se află în spatele poveștii? Că se bucură că

partenerul ei a fost ucis? întrebă detectivul-agent Edwards.

— Poate, deși am senzația că e împărțită în privința asta, în parte ușurată, în parte vinovată. Dacă nu e recunoștință și nu e spaimă curată, trebuie să fie pentru că dacă recunoaște că a ucis-o pe Belinda Raeburn, e cumva mai bine, mai acceptabil decât să dezvăluie adevărul.

— Nu sunt sigur că înțeleg.

— Gândiți-vă un pic. Amar Goj risca să piardă totul, așa că a luat măsuri.

Belinda Raeburn și Robert Downing, la fel. Spre deosebire de ei, viața lui Lilah Hill părea să meargă bine. Își jelea bărbatul, sigur, dar de fapt moartea lui o eliberase. Uciderea lui nu putea fi legată explicit de ea, nu exista niciun indiciu VP - 228

că ea ar fi comandat-o, așa că, și dacă ar fi existat un quid pro quo, chiar dacă

promisese s-o omoare pe Raeburn în schimbul morții lui Martin Hill, n-ar fi fost nevoită să-și îndeplinească promisiunea, decât dacă se temea sincer pentru propria viață, în caz că refuza sau dacă avea deasupra capului vreo sabie a lui Damocles, care o obliga să comită un act disperat.

— Crezi că ne-a scăpat ceva în legătură cu ea?

— Cred că abia am început să descifrăm lucrurile la suprafață. Trebuie să

mergem în urmă, să-i căutăm foștii iubiți, prieteni, locuri de muncă, probleme de familie. Trebuie să-i răscolim toată viața. N-are cazier, n-a avut niciun conflict cu legea, dar trebuie să ne fi scăpat ceva, ceva rușinos, penal sau devastator. Nu pot să mă gândesc la niciun motiv pentru care o femeie cumsecade, obișnuită, ar lua viața unui străin.

— Și oricum, de ce Raeburn?

Edwards ridicase capul.

— De ce-a fost ea ținta? Sigur… sigur, ideea întregii povești e că nu există

legătură între verigi. Făptașii nu-și cunosc victimele și nu se poate face în niciun fel legătura între ei. Dar între cele două se poate face o legătură. Erau amândouă suspecte în anchete aflate în curs, devenite acum făptașe. Pare neglijent, nu se potrivește cu tiparul. De ce să atragă arhitectul acestui haos atenția asupra planului lor?

— Poate că n-au avut de ales, răspunse Helen ferm. Poate că acum i-am agitat noi. Tot planul funcționează perfect numai dacă făptașii nu sunt identificați niciodată. Planul inițial trebuie să fi fost ca asasinatele să rămână