fața părea să se fi afundat, ca o mocirlă de nisip mișcător purpuriu. Nu mai arăta a ființă umană; era doar un trup care avusese cândva viață. Era oribil de privit, iar Helen se înfioră din nou.
Cine făcuse așa ceva nu voise doar să-și omoare victima. Voise s-o facă să
dispară complet.
VP - 189
ZIUA A ȘASEA
Capitolul 92
— Haideți, oameni buni. Vreau fotografiile completate și imaginile în sistem într-o oră, vă rog…
Spusese „vă rog” după ce se gândise mai bine. Politețea nu era punctul forte al detectivului-sergent Hudson, ceea ce se observa acum, în timp ce se îndrepta spre locul crimei, împărțind ordine și ultimatumuri. Helen Grace era în altă
parte în dimineața asta; se dusese la Robert Downing, ceea ce însemna că
Hudson era ofițerul superior la locul faptei, dar asta nu însemna că era mai ușor de înghițit. Pe de altă parte, lui Meredith Walker nu-i plăcuse niciodată
intrigantul ăsta îngâmfat și plin de el. Doamne, ce-și mai dorea să se întoarcă
odată detectivul-sergent Charlie Brooks!
Aruncându-i o privire plină de înțeles fotografului – care i-o întoarse cu interes –, Meredith se întoarse la treabă. Locul unde avusese loc confruntarea principală fusese fotografiat intens în zori, ceea ce însemna că Meredith putea să se ocupe de hârtii și obiectele personale, ca să nu mai vorbim de cadavru.
Cercetase documentele împroșcate cu sânge, sticlele goale de Lucozade și cutiile de Pot Noodle, dar nu găsise mai nimic interesant, așa că-și îndreptase atenția către laptop. Pleca de la premisa că îi aparținea victimei și sperase că o să le ofere informații utile despre identitatea sau motivele agresorului, dar de la prima privire fugară renunță la idee, încercările repetate de a-l porni nu avuseseră niciun rezultat și, apăsând pe tastele distruse, Meredith își dădu repede seama de ce. Placa de bază, bateria, tot ce se afla în carcasa de titan a laptopului părea topit. Trebuia dus și analizat la laborator, dar avea deja o bănuială despre ce trebuie să fi provocat distrugerile, pentru că pe microcipuri și procesor erau reziduuri albe, care arătau a acid industrial.
Dezamăgită, Meredith puse laptopul într-o pungă și-l etichetă, după care își îndreptă atenția spre bărbatul decedat. Cauza morții avea să fie stabilită de Jim Grieves, deși nu era nimic neclar, dar tot ar mai fi putut fi strânse indicii importante chiar și acum, înainte să fie luat cadavrul. Meredith îngenunche lângă fața distrusă a bărbatului și își aruncă privirea peste tors, brațe și mâini.
Nu se vedeau fire de păr sau fibre textile pe mâini, deși Jim ar fi putut să preleve VP - 190
mostre de ADN de sub unghii sau din liniile din palmă, pentru că era clar că
avusese loc o luptă intensă. Observă totuși intrigată că bluza de trening de velur soioasă fusese sfâșiată în mai multe locuri – analiza rupturilor ar fi putut aduce indicii importante, mai ales dacă fuseseră făcute cu mâna. Meredith se trezi făcând un inventar mintal al hainelor pe care urma să le analizeze după ce aveau să fie scoase de pe cadavru – bluza de trening, pantalonii zdrențuiți și, bineînțeles, adidașii. Dacă victima s-ar fi întâlnit cu ucigașul în altă parte și l-ar fi adus aici, atunci în rizurile de pe tălpi s-ar fi strâns praf, polen sau vegetație care i-ar fi putut ajuta să-i reconstituie ultimele mișcări, poate chiar și identitatea atacatorului. Mutându-și privirea de la adidași, Meredith examina în continuare partea de sus a cadavrului, unde zări întâi un ceas masiv pe încheietura stângă, apoi un medalion de aur care zăcea inutil pe gâtul traumatizat.
Era un obiect straniu, în contrast cu ceasul greoi și inelele ostentative de pe degete; era destul de mic, nesemnificativ prin comparație. S-ar fi așteptat ca bărbatul să aleagă ceva mai mare, ceva mai à la Tom Jones, dar punând mâna pe el, își dădu seama că era mic și foarte ușor. De fapt, i se părea că era gol pe dinăuntru.
Intrigată, îl luă în palmă și-și trecu ușor degetul pe margine, până găsi o închizătoare. O pipăi, apoi apăsă ușor, până când fața medalionului se deschise brusc. Curioasă să afle de ce genul ăsta de bărbat poartă un astfel de medalion, se uită înăuntru și primi imediat răspunsul. Pentru că înăuntru se ascundea, departe de priviri indiscrete, un microcip.
Capitolul 93
— Este revoltător. De-a dreptul revoltător…
Helen lăsă cuvintele lui Downing să treacă pe lângă ea. Mandatul pe care tocmai i-l înmânase îl contrazicea.
— Este o locuință privată, e căminul familiei mele.
— Este adresa principală a unui suspect principal și, cum bine știi, avem tot dreptul s-o percheziționăm.
Văzând că n-o putea intimida pe Helen, Downing schimbă tactica.
— Uite, Helen, am băieții la mine. O s-o ia razna…
— Îmi pare rău. Nu poate să-i ia Alexia? Îl pot ruga pe ofițerul de legătură s-o sune în numele tău.
Downing ezită, vizibil nehotărât. Nu voia s-o sune pe fosta soție, dar nici nu voia să discute cu ea un străin.
VP - 191
— Bine, o sun eu, dar este o neînțelegere enormă.
Zgârieturile de pe obraji și mâini îi spuneau lui Helen că minte, dar nu reacționă în niciun fel.
— Dacă mă lași cinci minute…
În timp ce vorbea, dădu să iasă din cameră, însă Helen îi puse mâna pe braț.
— Aș prefera să suni de-aici.
În mod clar nu era o rugăminte, așa că Downing se supuse fără nicio tragere de inimă, îndepărtându-se de ea ca să poarte o conversație șoptită din colțul încăperii. În timpul ăsta, trecură pe lângă el șase polițiști în combinezoane sterile, cu mănuși și măști, răspândindu-se ca să preleveze amprente din casă.
De pe palierul de sus, băieții lui Downing priveau cu gurile căscate.
Avocatul încheie convorbirea și se întoarse lângă Helen, fără nicio urmă din comportamentul prietenos și bonom.
— Ajunge în zece minute, spuse el încordat.
— Atunci, propun să terminăm cu formalitățile.
