neelucidate, să pară furturi de mașini la nimereală, fugă de la locul accidentului sau atacuri rasiste, dar imediat ce motivele și făptașii reali sunt identificați, planul începe să se destrame. Belinda Raeburn era o potențială verigă slabă.

Ucisese ca să-și apere locul de muncă, relația, stilul de viață, dar tot a pierdut totul. Nu ne mai împiedica nimic să ne concentrăm asupra ei, s-o convingem să

ne spună totul, așa că era mai bine să fie redusă la tăcere. Poate că era considerată mai vulnerabilă, poate că Hill și Downing aveau să reziste mai bine.

Cred că indiferent cine e în spatele poveștii începe să facă un pic de curățenie…

O clipă se lăsă tăcerea, echipa se gândea la ce spusese ea, apoi interveni detectivul-agent Malik.

— Și acum ce facem, șefa?

— Păi, cred că suntem probabil toți de acord că povestea e opera unei persoane sau organizații. Că nu e vorba de Downing, Hill și Raeburn, care au format un fel de alianță sinistră ca să-și rezolve problemele…

VP - 229

— Am verificat asta în detaliu, zise detectivul-agent Bentham. Nu există nicio dovadă a vreunui contact între diferiții făptași.

— Deci altcineva coordonează totul – îi contactează, îi amenință, le indică

țintele și momentul, le dă informații esențiale despre mișcările victimelor. Nu există niciun motiv ca Raeburn să fi știut că Martin Hill folosea scurtătura aia în fiecare zi, nici ca Lilah Hill să fi știut la ce sală merge Raeburn. Cineva trebuie să

le fi dat informațiile, să le fi dat un set de instrucțiuni. Cum?

— Le-am verificat istoricul de convorbiri telefonice, mesajele și e-mailurile, interveni detectivul-agent McAndrew. Nu văd niciun contact comun, nicio suprapunere nicăieri. E posibil să fi avut vreun mijloc de comunicare secret, un telefon de unică folosință sau așa ceva, caz în care o să fie practic imposibil de găsit.

— Dar cineva tot trebuie să le fi dat telefonul ăla, insistă Helen. Sau detalii despre un canal de discuții pe dark web sau ceva. Cineva tot trebuia să

comunice cu ei, direct sau pe cale digitală. Și atunci, cum a avut loc primul contact?

Se lăsă tăcerea în timp ce echipa căuta răspunsuri.

— Sigur trebuie să fie Blythe? îndrăzni Malik șovăitoare.

La asta se gândea și Helen, dar se bucura că pusese altcineva întrebarea.

— Spune.

— Păi, toți aveau ședințe săptămânale cu el. Întâlniri confidențiale, private…

— În biroul lui foarte discret din centru, interveni detectivul-agent Reid.

— N-are asistentă, nu? întrebă și McAndrew.

— Deci nu există nicio evidență cu cine venea și pleca sau cine intra la el, aprobă Malik. Sau în ce stare erau când plecau. Dacă erau furioși, supărați, speriați…

— Mai mult, dacă erau isteți, adăugă Helen, căreia-i venise o nouă idee, ar fi continuat să vină la el și după aceea. Mai bine să nu-și schimbe în niciun fel programul săptămânal și să atragă atenția asupra lor… ceea ce înseamnă că-i supraveghea în continuare sau poate chiar se bucura de disconfortul lor, de neliniștea lor după crimă.

Era o idee neplăcută, dar Helen simțea instinctiv că era corectă.

— Cum stăm cu atacul informatic pe care susține Blythe că l-a suferit?

întrebă ea.

— Nimic până acum. N-au fost reclamate alte atacuri sau furturi de informații în perioada aceea, așa că dacă n-a fost un caz izolat… evident, trebuie să-i verificăm sistemele, dar până acum n-am reușit să dăm de el.

VP - 230

— Deci acum n-avem decât cuvântul lui că a existat un atac. S-ar putea doar să încerce să tărăgăneze. Ce știm despre el?

Întrebarea îi era adresată lui Bentham.

— Nu mare lucru, ca să fiu sincer. Băiat de pe-aici, crescut de maică-sa după

divorț. S-a descurcat bine la școală și la facultate și e psihiatru practicant de aproape 15 ani. N-are o relație, n-are copii, are un apartament în Upper Shirley.

Nu postează pe rețele, pe Twitter sau pe Instagram. Își vede de treaba lui.

— Vreun cazier?

— Nu. Nici antecedente, nici avertismente, nimic. A fost interogat acum câțiva ani după un incident cu fosta iubită, dar, sincer, e singurul lucru interesant legat de el.

— Cine era fosta?

— Gina Brown.

— Ce știm despre ea?

— E măritată cu un oarecare Mark James și stau în Bornemouth, dar înainte a fost logodită cu Blythe. S-a terminat urât, ca să folosesc un eufemism. Ea i-a dat papucii, iar Blythe nu s-a bucurat, aparent simțindu-se trădat și respins.

După câteva luni, s-a întâmplat asta…

Îi întinse o copie după un articol din Southampton Evening News. Helen se uită la dată – iulie 2019 –, apoi la numele de sub poză – Gina Brown –, după

care ridică privirea și se uită la fotografie. Și duse mâna la gură.

În poză era aceeași tânără a cărei fotografie o văzuse frumos înrămată în biroul lui Alex Blythe. Însă de data asta, nu zâmbea și nu poza pentru cameră.

Privea drept în față, șocată, disperată, neliniștită – jumătatea de jos a feței era plină de bășici și toată o rană, proaspăt distrusă de un atac cumplit cu acid.

Capitolul 113

— Nu pot vorbi în clipa asta. Îmi pare rău, pur și simplu nu pot…

Gina Brown se ascundea după ușa de la intrare, sperând că, dacă nu discută, Helen o să se întoarcă și o să bată în retragere. Dar nu se punea problema –

Helen doborâse câteva recorduri, ca să nu mai zicem și de legi, ca să ajungă ca vântul în Bornemouth. Nu avea cum să fie respinsă, oricât de șocantă și tulburătoare era apariția ei bruscă.

— Este vital să stau de vorbă cu tine, Gina. Și despre ce-ai pățit, despre relația ta cu Alex Blythe…