— Așa să știi. Am visat asta, am visat la momentul când, în sfârșit, o să te aduc în genunchi…
Rostise cuvintele pe un ton lasciv, din care se vedea limpede dorința perversă, iar lui Helen i se făcu greață. Cum putuse să aibă vreodată sentimente pentru cineva atât de respingător?
— Știi, cândva te-am admirat, Helen, urmă el, apropiindu-se de ea. Atunci voiam să fiu cu tine. Dar acum…
Se apropie și mai mult, până când ajunse cu fața la câțiva centimetri de a ei.
— … o să te distrug.
Capitolul 87
Lilah încremeni, conștientă brusc de pericol. Cheia se mișca deasupra broaștei, dar nu făcu nicio mișcare s-o ducă în locaș, pentru că privirea îi fusese VP - 181
atrasă de reflexia din geam. Ușa din față avea geam, ca să lumineze holul întunecos, dar acum, când înăuntru nu era aprinsă nicio lampă, reflecta lumina felinarelor și imaginea străzii din spatele ei. Lilah nu observase nimic neobișnuit în timp ce grăbea spre casă, dar acum zări o siluetă pe cealaltă parte a străzii. O
siluetă care semăna foarte mult cu cineva care stă într-o mașină, supraveghind casa.
— Ce mama dracului…?
Știa că trebuie să rămână calmă. Poate că nu era nimic, poate că i se năzărea, așa că vârî cheia în broască și intră grăbită în casă. În mod normal, ar fi aprins luminile din hol, din living și din bucătărie – detesta întunericul –, dar acum își lăsă geanta și urcă în fugă la etaj. Străbătu palierul, se strecură până la fereastra din dormitor și, de după draperiile groase, trase cu ochiul în stradă.
Chiar atunci, îi sări inima. Nu mai era nicio îndoială – două persoane stăteau într-o mașină, la nici 40 de metri de casă. Luminile erau stinse, motorul oprit și deși nu le putea vedea chipurile, își dădea seama, după unghiul în care stăteau, că se uită la casa ei, se uită la ea.
Să fi fost polițiști? Dacă da, ce puneau la cale? Erau pe punctul să închidă
capcana? Să urce în fugă treptele și s-o aresteze? Sau o să aștepte și o să
privească? Ce știau?
Îi trecură prin cap, unele peste altele, o mulțime de gânduri neclare. O
urmăriseră mai devreme, când furase mașina, când trecuse cu bună știință pe roșu, sub privirile vigilente ale camerelor? Nu, nu existase nicio reacție vizibilă la aceste încălcări minore ale legii, n-o urmărise nimeni pe străzile pustii ale orașului. Dar când a parcat mașina? Fusese văzută atunci? Nu, era sigură că ar fi observat ceva; groapa de gunoi unde o lăsase ascunsă peste noapte era așa de izolată, că n-avea cum s-o fi urmărit cineva fără să atragă atenția. Și atunci, de ce erau aici? Cum de obținuseră orice indiciu legat de ea?
N-avea nicio noimă, dar prezența lor într-un Mondeo bleumarin arăta clar că
era ceva în neregulă. O suspectau de vreo implicare în uciderea lui Martin?
Aveau dovezi certe că o maltrata? Sau aveau vreo bănuială despre ce punea ea la cale? Era măcar posibil? Pe frunte i se adunau broboane de sudoare pe măsură ce întrebările i se învălmășeau în cap. Nu existau răspunsuri pentru aceste întrebări neliniștitoare, nicio indicație despre ce știa poliția sau ce avea de gând. Însă în timp ce privea siluetele umbrite și amenințătoare, un lucru era dincolo de orice îndoială: miza tocmai crescuse. Mult.
VP - 182
Capitolul 88
— Ce dracu i-ai spus?
— I-am spus adevărul, Robert. Ceva cu care erai familiarizat pe vremuri.
— Ce anume ai spus?
Alexia ezită, nesigură cum să reacționeze în fața fostului ei soț.
— Ei? se răsti Robert.
— I-am spus despre McManus…
— Că le-ai cerut avocaților tăi să-ți spioneze soțul?
— Pe bună dreptate, după cum s-a dovedit.
— Adică?
— Chiar vrei să-ți explic?
Aruncă o privire agitată spre băieți, care stăteau pe valize și se uitau la televizor, aruncând și ei din când în când priviri neliniștite spre părinții lor.
— Asta-i o aiureală, șopti Robert, furios și descurajat.
— Adică negi că erai dependent de droguri? Metamfetamine, cocaină, ce-o fi fost…
— Sigur că neg. N-aș ajunge niciodată în situația asta, n-aș pune copiii în pericol.
— Of, Robert, uită-te la tine…
Era mai degrabă tristă decât furioasă, ceea ce era mult mai rău. Alexia părea sincer deranjată de înfățișarea lui, iar Robert nu trebuia să se uite în oglinda din hol ca să-și dea seama de ce. Stătuse o veșnicie să se spele și încercase să
ajungă la o înfățișare respectabilă, dar avea zgârieturi pe obraz și categoric arăta ciudat, cu hanoracul Nike vechi închis până la gât. Nu-l ajuta nici vocea răgușită
și guturală, părea incoerent și aspru.
