Capitolul 110

— Da’ știu că ai tupeu, să dai buzna aici și să te rățoiești la mine.

Ofițerul de la Departamentul de Standarde Profesionale o privi cu răceală pe Emilia Garanita de dincolo de masa din sala de ședințe și-și puse tacticos legitimația în buzunar.

— Nu am sesizat nici să fi dat buzna și nici vreo rățoială, răspunse el calm. Nu vrem decât să vă punem câteva întrebări.

— Chiar și așa, este un spațiu de birouri privat al Southampton Evening News, locul meu de muncă…

— Și de aceea vrem să terminăm cât de repede se poate, putem să avem o mică discuție acum și să rezolvăm problema, sau să ne întoarcem mâine, dar te avertizez că, dacă o să fim nevoiți să ne întoarcem, o să avem și un mandat de acces la toate computerele, telefoanele și dispozitivele voastre, precum și la orice dosare tipărite, carnete personale sau notițe pe bilețele adezive pe care o să le considerăm relevante pentru anchetă. În definitiv, obținerea de informații confidențiale ale poliției, în scopuri personale sau profesionale, e un delict foarte grav.

Tot zâmbea, dar era un zâmbet de ucigaș. Emilia era convinsă că detectivul-sergent Cooper făcuse asta de zeci de ori și probabil că auzise deja toate minciunile, subterfugiile și manipulările. În mod straniu, era intimidată de tipul ăsta și de pălăvrăgeala lui curgătoare și lipsită de orice emoție.

— Ce voiai să întrebi? zise ea ferm, ascunzându-și disconfortul.

VP - 224

— Trebuie să spun că discuția e neoficială deocamdată, răspunse el rapid. N-o s-o înregistrez, deși evident că s-ar putea să fie nevoie s-o reluăm în custodie la Southampton Central, dacă va fi necesar.

— Ei, bănuiesc că asta-i greu de știut, nu? Cum încă nu m-ai întrebat nimic…

Iar zâmbetul acela, nesincer, dar exersat îndelung.

— Anchetăm o acuzație de corupție în poliție. Mai precis, că un polițist aflat în exercițiul funcțiunii la Departamentul Cazuri Majore de la Southampton Central a transmis acestui ziar informații confidențiale legate de anchete în curs, folosindu-te pe tine drept canal de comunicare. Ai ceva de spus pe tema asta?

— Mă tem că nu, ripostă Emilia. Asta-i o știre nouă pentru mine, dacă-mi scuzi jocul de cuvinte.

— Și atunci, din câte știi tu, n-ai avut nicio comunicare directă cu detectivul-sergent Joseph Hudson, fie la telefon, fie personal, în cursul căreia să-ți fi transmis informații confidențiale?

Nu existase nicio introducere, niciun preambul, doar o acuzație neașteptată

și directă. Emiliei i se părea mai mult o capcană, ca și cum ar fi vrut s-o audă

spunând „nu” ca să profite apoi de minciunile ei. Bineînțeles, comisese de multe ori delictul ăsta, cu mai mult de zece polițiști, așa că într-un fel ar fi vrut să ia în râs toată povestea. Și totuși… era ceva penal, care i-ar fi putut pune în pericol cariera, ca să nu mai vorbim de libertate.

— Te mai întreb o dată, spuse Cooper, smulgând-o din dezbaterea ei internă.

Detectivul-sergent Hudson te-a contactat vreodată direct, cu intenția să-ți transmită ție și acestui ziar informații confidențiale din cadrul poliției?

Emilia se foi din nou pe scaun. Era un ziarist versat, care se pricepea să evite atacurile, dar azi părea să nu prea aibă loc de manevră. Își pusese mari speranțe în colaborarea cu Hudson, dar alianța lor ajunsese la final – ca să-și salveze pielea, trebuia să-l arunce în groapa cu lei. Încă o dată, își blestemă ghinionul și aparenta invulnerabilitate a lui Helen Grace. Încercase să facă tot ce putea ca s-o dea jos pe adversara ei, dar iar eșuase. Se întoarse către Cooper cu o expresie resemnată și întrebă:

— Ce vrei să știi?

Capitolul 111

Lilah Hill o fixa morocănoasă și ostilă.

Privind-o pe suspectă, acum cocârjată pe un scaun din sala de interogatoriu, Helen se întrebă din nou cât de înțelept era s-o interogheze atât de curând după

VP - 225

accident. Hill era palidă, evident încă șocată, iar în respirație se simțea pregnant mirosul de alcool. Pe de altă parte, nu suferise răni grave, părea să se fi trezit în urma experiențelor traumatizante din cursul zilei și se afla în fața unei acuzații de crimă. Totuși, în pofida îndoielilor sale, Helen știa că n-are de ales și trebuie s-o interogheze. Lilah Hill omorâse pe cineva acum nici trei ore, chiar în fața ei.

Mai mult, s-ar fi putut dovedi veriga esențială a cazului, dacă era dispusă să

vorbească.

Deși își dorea răspunsuri, Helen știa că trebuie să abordeze cu grijă

interogatoriul. Avea de-a face cu o femeie care părea în pragul unei căderi nervoase, se foia fără încetare pe scaun și-și pigulea unghiile, hainele și părul.

O femeie în pragul unei prăbușiri totale.

— Lilah, trebuie să stai de vorbă cu mine.

Hill își ciugulea mai departe unghiile.

— Știu că nu ești un ucigaș cu sânge rece, că n-ai fi omorât-o niciodată pe Belinda Raeburn dacă n-ai fi fost nevoită…

Hill nu reacționă, nici măcar nu clipi, atentă la degetele ei.

— Acum, nu știu cine te-a obligat, ce ți-a spus sau ți-a făcut ca să te determine să ucizi, dar n-are niciun rost să te sacrifici tu pentru el. Dacă ai fost constrânsă – obligată, șantajată, amenințată –, dacă te-a silit cineva, atunci tribunalul va trebui să ia în considerare și aspectul ăsta.

Era o ofertă bună, cea mai bună pe care avea s-o primească, dar tot nu ridică

privirea. Helen era sigură că suspecta înțelegea ce-i spune, dar ceva o împiedica să răspundă. În ciuda evenimentelor înfiorătoare din cursul dimineții, pe Helen o întrista atitudinea lui Hill – era sigură că, în sufletul ei, era un om cumsecade, care ajunsese cumva într-o situație îngrozitoare.

— Te rog, încearcă să înțelegi cât de gravă e situația, Lilah…

Helen își îmblânzi tonul, străduindu-se să pară cât mai prietenoasă și neamenințătoare cu putință. Iar Hill încetă în sfârșit cu foiala.

— N-ai cum să scapi de o acuzație de omor, n-ai cum să susții că a fost accident. Eram acolo, te-am văzut. În plus, avem doi martori care o să confirme că mașina folosită pentru atac a fost furată ieri de la garajul Hertz de cineva care purta un hanorac grena. Același hanorac pe care-l purtai când ai trecut deliberat ieri pe roșu. Același hanorac pe care-l porți azi.

Hill clipi, începând să sesizeze greutatea dovezilor împotriva ei.

— N-a fost un accident. N-a fost nici măcar ucidere din culpă. A fost crimă

premeditată, cu sânge rece.

Încă o reacție, când ultimele cuvinte își făcură drum până la ea.

VP - 226

— E cea mai gravă acuzație care există. Și n-ai cum s-o eviți. Dar ești încă

tânără, Lilah, ceea ce înseamnă că ai de ales…

Dacă Helen ar fi putut s-o ia de mână, ar fi făcut-o. Vorbea cu sinceritate, sperând că suspecta lor fragilă va lua decizia corectă.