— Este o acuzație foarte gravă, detectiv-inspector Grace, o avertiză Peters.

— Domnule, m-ați întrebat înainte dacă mă îndoiesc de cineva din echipă, dacă am sentimentul că este posibil ca vreunul dintre polițiștii mei să-i dea informații. O să recunosc că n-am fost întru totul sinceră când am răspuns. Am avut îndoieli și acum știu sigur – Joseph Hudson este sursa scurgerilor de informații.

Peters nu părea dispus să accepte acuzația. Avea propria viziune asupra evenimentelor și nu voia s-o vadă pătată de contraacuzațiile ei.

— A manipulat de la bun început situația, zise Helen întinzând brațul spre panoul cu datele crimei, și a așteptat momentul potrivit să lovească, folosind toată vărsarea asta de sânge și tragedia în propriile scopuri egoiste. Și totul pentru că nu suportă să fie depășit de o femeie, pentru că nu suportă să fie respins.

— Cum am zis deja, detectivul-sergent Hudson are o cu totul altă poveste.

— Cred și eu.

— Spune că l-ai înfruntat în parcarea pentru motociclete acum două seri și l-ai amenințat explicit că-l dai afară din Southampton Central…

— Nu, nu e adevărat. Nici vorbă.

Cuvintele se revărsau din ea cu forță și hotărâte, reducându-l la tăcere pe Peters.

— El m-a amenințat pe mine. Ăsta-i genul lui. Genul de om care-și părăsește nevasta și copilul, care-și sacrifică prietenii și colegii pe altarul ambiției. Știam asta destul de bine când l-am confruntat în parcarea de motociclete și de-asta am și pomenit de băutură în cursul disputei din seara aia.

— M-ai pierdut, răspunse Peters, nedumerit și furios.

— M-am gândit că Hudson o să-i dea informația lui Garanita, așa că am hotărât să testez teoria. N-am intrat în ambuscada aia total nepregătită.

— Vrei să spui că ai mințit deliberat despre băutură?

— Bineînțeles. N-am mai pus o picătură în gură de trei decenii, probabil că

știți.

— Ai vorbit despre asta doar ca să vezi dacă „informația” o să ajungă la Garanita?

— Exact. Și ăsta-i rezultatul.

Arătă spre ziar, dar Peters nu-și luă ochii de la ea.

— Chiar și așa, urmă el, arătându-se pentru prima dată puțin nesigur, n-am decât cuvântul tău, cam tot acolo suntem.

VP - 215

— Nu chiar, contră Helen. Joseph Hudson minte, el este sursa scurgerii de informații. Și pot să dovedesc.

— Cum? întrebă Peters neîncrezător.

Ca răspuns, Helen își puse telefonul pe birou.

— Pentru că am înregistrat toată discuția din parcarea pentru motociclete, în speranța că o să-l demasc pe Joseph Hudson. Ăsta a fost planul meu de la bun început.

Peters părea neîncrezător, dar înainte să apuce să răspundă, Helen întrebă:

— Vreți s-o auziți ?

Capitolul 106

Helen ieși din birou, lăsându-l pe Peters uluit în urmă. Superiorul ei ascultase de două ori înregistrarea și încă mai digera conținutul, dar Helen nu mai avea timp de pierdut. Avea de prins un ucigaș.

Se îndreptă rapid spre panoul cu datele crimelor. Avea nevoie de o clipă să se adune, să-și readucă gândurile la ancheta în curs, să ofere echipei liderul de care avea atâta nevoie. Dar știa că n-o să-i fie deloc ușor. În realitate, încă se resimțea de pe urma evenimentelor din ultimele câteva ore.

Fusese victima celei mai grosolane trădări cu putință, o tentativă de înlăturare organizată chiar de adjunctul ei. Efectele aveau să fie profunde și dăunătoare, nu numai pentru subalternii ei, dintre care câțiva s-ar putea să fi fost seduși să-l susțină în încercarea de a prelua puterea. Avea bănuieli cine erau și va trebui să rezolve problema lor mai târziu; prioritatea era să-l neutralizeze pe Joseph Hudson. Nu era clar dacă avea s-o ajute și Alan Peters, pentru că încă mai asimila noutățile din cursul dimineții, dar măcar îi acordase o amânare a execuției. Ceea ce însemna că încă are libertatea să se ocupe de Joseph Hudson, de una singură dacă trebuia.

Hotărâtă, făcu ultimii câțiva pași până la panou, silindu-și mintea să revină la cazul în curs, la discuția cu Blythe, la întrebările importante care rămâneau fără

răspuns. Dar chiar atunci îl văzu pe Bentham apropiindu-se, cu o expresie entuziastă pe chip.

— Vești bune, doamnă. Am găsit-o. Am dat de urma Belindei Raeburn.

VP - 216

Capitolul 107

Helen trecea în trombă pe străzi, făcând slalom prin traficul aglomerat.

Echipa își făcuse tema, descoperind un prieten din zonă la care stătea Raeburn, iar prin el aflaseră că aceasta era acum la ședința săptămânală de la sala de sport Pure Box de pe Ogle Road. Recepționera de-acolo spusese că

intrase ca de obicei la ședința de la ora 11, dar că urma să plece în scurt timp, pentru că tocmai terminase.

Helen aruncă o privire la display-ul motocicletei și văzu că era deja și două

minute. Orice gând legat de Hudson, Peters și restul rămăsese în urmă; acceleră, ocoli larg un camion, după care întoarse nebunește, iar acum se îndrepta în direcția bună pe Western Esplanade. Nu era o manevră pe care ar fi încercat-o în mod normal, dar sensurile unice din centru erau concepute ca să

încetinească traficul, iar ea nu-și putea permite nicio întârziere – dacă o scăpau acum pe Raeburn, riscau să piardă apoi toată ziua încercând să-i dea iar de urmă. Avea telefonul închis de 24 de ore, probabil ca să fugă de problemele ei, și era dificil de urmărit. Așa că era esențial s-o rețină. Helen era convinsă că o ușoară presiune aplicată strategic putea relansa ancheta. Raeburn nu mai avea nimic de pierdut, în timp ce Helen avea la dispoziție toate cărțile, toate pârghiile și, nu în ultimul rând, perspectiva punerii sub acuzare pentru uciderea lui Martin Hill și relația cu Eve Sutcliffe.

Viră la stânga pe Portland Terrace și străbătu în viteză artera largă. Se apropie de Ogle Road și semnaliză, rugându-se în gând s-o mai prindă pe Raeburn în zonă. Chiar când vira, o văzu pe profesoară apărând în capul străzii, cu geanta sport pe umăr, îndreptându-se către Portland Terrace.

Nu avea nicio îndoială că era Raeburn – silueta subțire, părul blond, pasul egal și săltat –, așa că acceleră. Oare Raeburn o să cedeze imediat sau o să fie o întâlnire dificilă? Oricum, Helen nu voia decât s-o vadă în sala de interogatoriu, închisă și păzită, în fața multelor întrebări la care avea de răspuns.

Se apropia în viteză de ea, profesoara nefiind conștientă de pericol, însă

aceasta o surprinse, uitându-se în stânga și în dreapta și apoi coborând de pe trotuar. Helen bănuise că o să plece spre oraș, însă de fapt acum se îndrepta spre parcarea NCP. Oare avea mașina parcată acolo și avea de gând să se ducă

undeva? Sau voia s-o traverseze ca să ajungă în Westquay? Dacă așa era, Helen trebuia să lase motocicleta și s-o urmărească pe jos, ceea ce ar fi complicat lucrurile. Îngrijorată, începu să caute un loc de parcare, însă chiar atunci observă ceva.

VP - 217

Strada era liberă când se uitase Raeburn înainte să traverseze, dar când coborâse de pe trotuar, de pe o stradă laterală apăruse o mașină. Un vehicul roșu de mici dimensiuni. Preț de o clipă nebunească, Helen crezu că ar putea fi Emilia Garanita, dar își dădu seama că era un Fiat, nu o Corsa. Asta ar fi trebuit s-o liniștească, dar de fapt era exact invers. Pentru că mașina ieșise brusc, în viteză, iar acum se îndrepta în trombă spre Raeburn. Părea o manevră

nechibzuită, iar Helen se aștepta ca șoferul s-o vadă pe profesoară și să

încetinească. Însă acesta apăsă pe accelerație și se apropia în viteză de ea.