Se îndepărtă de mașină și se întoarse să se uite la casă. Erau staționați pe Wentworth Road de mai bine de două ore, așteptând să apară Robert Downing.
Dar până acum supravegherea nu avusese niciun rezultat, cu excepția unei plictiseli de moarte și a înțepenelii. Se întinse și porni pe stradă, prefăcându-se că se uită în telefon, în timp ce supraveghea de fapt casa impresionantă de vizavi.
Avea patru niveluri și arăta impresionant, cu ușa din față strălucind cu încrederea în sine a vopselei proaspete. Casa era un simbol al statutului și până
de curând fusese căminul unei familii atrăgătoare. Dar acum, Downing stătea singur, un tată părăsit. Ce certuri, ce dezacorduri, ce evenimente se petrecuseră
în spatele acestor uși încuiate, care să-l fi adus pe respectatul avocat în această
situație tristă? Malik simți brusc cum moare de curiozitate să afle, dar nu se vedea nici urmă de avocat, nicio ocazie să scoată răspunsuri de la el. Unde era?
Să fi fost oare posibil să fie chiar acum implicat în vreo acțiune disperată, în speranța că-și va plăti datoria față de cei care-i salvaseră pielea? Sau absența lui neobișnuită era doar o coincidentă?
Malik își verifică agenda și formă numărul de acasă al lui Downing, fără să
încetinească nicio clipă. Era la cel puțin 40 de metri de casă, pe cealaltă parte a străzii, dar chiar și așa tot auzi soneria telefonului, un tril melodios slab. Sună de șase, șapte ori, apoi se întrerupse și intră mesageria vocală. Nu se văzuse nicio mișcare înăuntru, nimic deosebit, cu excepția telefonului care suna. Închise și mai merse puțin, după care se întoarse în drum relaxată și se îndreptă spre mașină. Chiar atunci începu să-i sune telefonul, făcând-o să tresară. Alarmată, aruncă o privire spre casă, temându-se că Downing ar putea fi înăuntru și ar suna înapoi, dar uitându-se la ecran, își dădu seama că o suna șefa ei.
— Șefa? spuse ea încet, uitându-se în jur ca să se asigure că n-o aude nimeni.
— Voiam să văd ce faceți, răspunse Helen Grace din depărtare. Omul nostru a dat vreun semn?
— Nu încă. Suntem aici de două ore și nu se vede nicio urmă. Ce vrei să
facem?
— Rămâneți pe loc. Imediat ce apare vreo mișcare, dă-mi de veste.
— Sigur.
Malik închise și se duse spre mașină cu inima grea. Munca de supraveghere era întotdeauna solicitantă, dar ieșirea asta părea mai dificilă ca de obicei. Dacă
pereții ar putea vorbi, casa frumoasă ar dezvălui fără îndoială oroarea deplină a VP - 174
acestui plan letal și rolul lui Downing în el. Dar deocamdată nu trăda nimic –
întunecată, sinistră și tăcută ca un mormânt.
Capitolul 84
Întoarse cheia în contact și opri motorul. Era brusc înconjurat de tăcere –
tăcere sufocantă, fără viață.
Parcarea de la Riverside Park Sports Field era pustie, pentru că sportivii plecaseră de mult. Într-un fel, era liniștitor, fără niciun martor care să vadă
mașina, dar era și descurajant și straniu. Își dorea să se afle departe de-acolo.
Robert deschise portiera, se dezlipi de husa de plastic de pe scaunul șoferului, coborî și închise încet portiera în urma lui. Apoi plecă. Importantă era acum viteza. Era plin de sânge și i-ar fi fost greu să explice cum arăta dacă ar fi dat peste cineva ieșit seara târziu cu câinele sau, chiar mai rău, peste vreun polițist.
Mergând în grabă, păși peste un gărduleț, având grijă să nu lase nicio urmă.
Pantalonii, cămașa, pielea și părul erau îmbibate de sânge. Se simțea murdărit de ce se petrecuse, ca și cum s-ar fi cufundat în păcat, și voia cu disperare să
scape. Chiar și acum simțea sângele cum i se încheagă pe piele, cum se lipește de el. Se întreba dacă o să mai poată scăpa vreodată de senzația asta.
Trecu în grabă peste câmp și găsi o spărtură printre tufișuri. Își făcu loc prin deschizătura îngustă și coborî, luând-o de-a lungul taluzului spre râul Itchen.
Ăsta fusese de la bun început locul unde voia să arunce arma, o zonă ignorată și neumblată, dar în imaginația lui apărea întotdeauna calm și stăpân pe sine, curat și nevătămat, scăpând cu grijă de dovadă. Realitatea era foarte diferită.
Era plin de sânge, tremura și era înspăimântat.
Bleecher era mort. Era singurul aspect pozitiv al unei seri în care aproape totul mersese aiurea. Nu se punea problema să nu fi lăsat dovezi criminalistice –
sânge, transpirație, amprente – la locul faptei, dar cum n-avea cazier, nu aveau să ducă neapărat la el dacă își putea acoperi urmele. De-asta erau atât de importante următoarele câteva minute.
Scoase sacul de gunoi din buzunar și se uită în jur. Pe malul râului erau câteva pietre și le ridică, punându-le în sacul rezistent. Apoi se dezbrăcă, smulgând hainele umede și lipicioase de pe el și punându-le în pungă. Cămașă, pantaloni, curea, șosete, pantofi, chiar și chiloții; totul merse în sac. Apoi adăugă ultima, dar cea mai importantă piesă; puse pistolul înăuntru, după care legă sacul cu un nod dublu. Îl încercă – o dată, de două ori –, apoi aruncă totul VP - 175
cât de departe putu de mai. Căzu cu un pleoscăit mulțumitor, după care se lăsă
din nou liniștea.
Tremurând, Robert își strânse brațele în jurul corpului. Planul inițial fusese să-și aducă un schimb de haine cu el la râu, dar n-avusese cum s-o facă – riscul de contaminare între haine era prea mare. Așa că trebuia să dea fuga la mașină
dezbrăcat. Cel puțin, dacă-l vedea cineva acum, ar fi zis că e vreun naturist sau un pervers, nu un ucigaș.
Se lăsă în genunchi lângă râu și luă apă în mâini, dorindu-și cu disperare să
spele sângele care i se închegase pe brațe, pe gât și pe față. Totuși, când se spăla, își văzu fața și rămase încremenit. Nu se recunoștea – expresia înnebunită, părul ciufulit și petele groaznice de sânge de pe față.
