Oare despărțirea fusese vina lui? O acuzase pe ea de lipsă de loialitate, infidelitate, dar poate că el era de vină. El era obsedat, cu un singur scop în minte, indiferent dacă era vorba despre muncă, droguri sau orice altă parte a vieții lui. Odată ce se implica, era implicat, de multe ori excluzându-i pe ceilalți, chiar și pe cei pe care-i iubea cel mai mult.
Încăpățânarea asta și concentrarea totală îl costaseră mult în trecut, dar poate că aveau să-i folosească acum ca să ducă treaba asta până la capăt. Nu putea să fie la mai mult de câteva sute de metri de pradă. Păși peste un sac de dormit abandonat și merse mai departe, pe coridorul slab luminat, ca și cum ar fi fost absorbit tot mai adânc într-un vârtej. Lui Robert i se părea corect. Azi VP - 166
trebuia să fie un nou început, dar era și un sfârșit. De-aici nu mai avea cale de întoarcere.
Ajunse în capătul coridorului și o luă la stânga, pășind cu grijă pe un coridor identic. Se zgribuli și strânse mai tare pistolul în mână. Locul ăsta îi dădea fiori; era pustiu, fără viață și întunecos. Părea să aibă ceva amenințător și tulburător, deși în realitate era doar o victimă a crizei. Construcția acestui complex de depozite aflat în afara orașului era aproape încheiată când fondurile se terminaseră brusc, lăsând mulțimea de coridoare și boxe cavernoase să se macine și să putrezească. De-atunci, fusese folosit de drogați, de curve, fugari și, mai nou, de Gary Bleecher.
Creditorul – sau cămătarul, ca să-i spunem pe nume – stătea în centru, într-o casă amenajată într-un fost grajd. Se ocupa de afaceri de-aici, departe de ochi iscoditori. Izolarea era un bonus pentru Bleecher, ca și sentimentul de disconfort și nesiguranță pe care li-l dădea vizitatorilor lui. Oricine venea aici să
ia sau să dea înapoi bani își dădea seama cât de ușor ar putea da de necaz, ba chiar să dispară cu totul, fără să știe nimeni nimic. Robert se întrebă ce trebuie să fi simțit amărâții ăia disperați când se târau pe coridoarele astea singuratice, știind că sunt pe punctul să se agațe de acest om brutal și nemilos.
Da, era bine. Așa trebuia să gândească. Ce urma să facă era împotriva tuturor credințelor lui – ca avocat, ca tată, ca om. Dar dacă se putea convinge că făcea un bine întregii lumi, scăpând-o de un parazit degenerat, poate chiar eliberând zeci de debitori cu ocazia asta, atunci s-ar putea să fie mai ușor. Da, trebuia să
considere că, dacă-l omoară pe Bleecher, e ca și cum ar călca în picioare un gândac: nici mai mult, nici mai puțin.
Când ajunse în capătul coridorului, se opri. Pe sub ușă se strecura o rază de lumină, avertizându-l că a ajuns la destinație. În spatele ușii ponosite se afla victima lui. Trase siguranța armei și întinse mâna înmănușată, deschizând ușor ușa.
Asta era. Nu mai avea cale de întoarcere.
Capitolul 79
— Nu puteți da buzna aici… e un sediu de companie.
Detectivul-agent Bentham nu slăbi pasul, înaintând în forță.
— Scuze că am dat buzna, dar, cum am spus, e o anchetă de crimă.
— Chiar și așa, dacă n-aveți mandat…
VP - 167
— Nu fac nicio percheziție și e un birou comun, nu o reședință privată, am toate drepturile să fiu aici.
Nu era întru totul adevărat, dar o puse pe gânduri pe secretară. Ținu mai departe pasul cu Bentham, alarmată și neliniștită, dar nu mai spuse nimic, privind însă disperată în jur, parcă în căutare de sprijin. Bentham se bucura de tăcere, dornic să se concentreze asupra misiunii. De-acum era clar că Helen Grace era pe o pistă bună, era esențial ca echipa să ia cât mai curând cu putință
legătura cu noul suspect, indiferent de neplăcerea sau jena pe care avea să i le producă.
Amanda Davis lucra ca director financiar la o firmă specializată în producția de iahturi de lux și avea un birou luxos în sediul din Ocean Village, însă pe Bentham nu-l interesa statutul ei profesional. Era mai intrigat de uciderea soțului acesteia, Alastair, și era curios să afle dacă ar fi putut avea vreun motiv să-l vrea mort. Inițial, moartea lui fusese considerată un jaf care degenerase, dar acum părea limpede că el fusese motivul real al prezenței atacatorului în casă și nu cele câteva ceasuri și bijuterii furate. Fusese infidel? O abuza? O avea cu ceva la mână sau era doar o problemă financiară, pentru că Davis urma să
moștenească o sumă frumoasă ca văduvă?
În timp ce se grăbea pe coridor, citea tot felul de nume pe ușile închise. Le consideră nerelevante, până se opri brusc. Aici era, numele „Amanda Davis”
gravat în litere mari, aurite.
— Detectiv-agent Bentham, vă rog, dacă vreți să…
Fără să ia în seamă protestele secretarei, Bentham apăsă clanța și deschise ușa. Își scoase legitimația din buzunar și o ridică în timp ce intra să discute cu suspecta. Avea pregătit un discurs, știa ce tactică o să adopte, dar deveni imediat clar că nu va avea nevoie nici de una, nici de cealaltă. Biroul era pustiu.
Mai rău, masa de lucru era perfect goală.
— Unde e? întrebă el apăsat, întorcându-se din nou către urmăritoarea lui.
— Asta încercam să vă spun. E în concediu.
— E bolnavă?
— Nu, nici vorbă. E în vacanță. Sau cel puțin cred că e vacanță, s-ar putea să
fie concediu de doliu. Oricum, ideea e că a plecat acum vreo săptămână la părinții ei, la Sydney.
— Sydney, în Australia? întrebă Bentham, nevenindu-i să creadă.
— Mai e și altul?
Bentham se uită la ea, rămas fără cuvinte. Davis era un suspect important, poate chiar cheia pentru rezolvarea acestui caz bizar, dar se pare că acum se afla în cealaltă parte a lumii.
VP - 168
— Când a plecat? Mai exact?
— Păi, cum am zis, acum o săptămână, trebuie să fi fost pe 10…
— Sunteți sigură?
— Categoric, eu i-am rezervat biletele. Mi s-a părut puțin ciudat, dar nu-i treaba mea să-i pun la îndoială aranjamentele.
— Ciudat?
