Agresivitatea răspunsului o luă prin surprindere pe Helen.

— Am petrecut ani întregi să-mi clădesc afacerea. Ce s-ar fi întâmplat dacă

reclamam atacul, dacă se afla cumva că dosarele pacienților mei au fost accesate, furate… iar cele mai intime mărturisiri și probleme ale lor au ajuns în domeniul public? Aș fi fost distrus. Oamenii vin aici pentru că au nevoie să

vorbească fără să fie judecați. Nu vin la mine ca să-și vadă secretele expuse în văzul lumii…

— Și n-ai făcut nimic? N-ai zis nimic?

Și acum îi văzu rușinea.

— Ar fi trebuit să spun ceva, sigur că ar fi trebuit. Dar mi-era frică. Mi-era frică de ce o să însemne pentru mine. Pentru ei…

— Așa că ți-ai ținut gura ca să te aperi.

— Da.

— Și din cauza lașității tale, am de-a face cu cinci cadavre.

Psihiatrul șocat păru să înceapă să înțeleagă oroarea deplină, întregul cost al acțiunilor lui; ridică privirea spre Helen când încheie:

— Vă rog, credeți-mă, inspectare, n-am vrut niciodată să fac rău cuiva, dar n-am știut ce-i mai bine să fac. Speram doar că o să dispară, că o să treacă, și niciodată, nici în cele mai urâte coșmaruri, nu m-am gândit că poate să se ajungă la așa ceva…, spuse el, îngrozit de ce făcuse.

Numai că la asta dusese. Și acum amândoi trebuiau să facă față

consecințelor.

Capitolul 100

Helen împinse ușile și ieși în stradă. O lovi imediat căldura cumplită, aproape o făcu să se oprească în loc. Azi era chiar mai cald ca ieri, iar temperatura arzătoare, chiar sufocantă, părea foarte potrivită pentru starea ei de neliniște.

Venise convinsă că Alex Blythe era responsabil și se pregătise pentru o confruntare de care era convinsă că va fi dificilă, poate chiar periculoasă. Dacă

VP - 205

el era strategul acestui joc sinistru, cine știe cât de departe ar merge ca să se apere și să rămână în libertate? Dar nu fusese nicio confruntare, doar o capitulare, scuze și explicații care se revărsaseră din el în timp ce își vedea cu ochii lui distrugerea.

Dar îl credea? Era posibil să spună adevărul? Mintea îi spunea nu – el trebuia să fie legătura –, dar inima avea argumente împotrivă. Se arătase sincer șocat, ca și cum nu-i venea să creadă ce-i spune. Mai mult, își apărase cu înflăcărare și energie pacienții, insistând că nu erau capabili de crimă. Helen bănuia că avea dreptate, că fuseseră membri ai societății cu frica legii în cea mai mare parte a vieții lor. Dar el nu știa ce știa ea, nu știa cât de mult decăzuseră.

Nu era un scenariu pe care-și dorea să-l susțină. Dacă șocul era autentic, dacă spunea adevărul, atunci viața ei tocmai devenise și mai grea. Helen crezuse la început că făptașii se cunosc cumva unii cu alții și făcuseră aranjamentele între ei. Apoi crezuse că Alex Blythe trăgea sforile. Acum apăruse o altă

posibilitate, și mai sinistră. Exista vreun nemesis ascuns pe undeva, care-i făcea pe acești oameni vulnerabili să joace cum le cânta? Care comitea multiple crime fără să se arate sau să se implice? Și dacă da, cine era?

Ideea îi făcea capul să se învârtă. Să urmărești un hacker era practic imposibil, mai ales dacă-și luase măsuri de precauție elementare, ca de exemplu să-și devieze operațiunile prin altă țară. Putea face asta, să-și acopere cu grijă

urmele și totuși să opereze nestingherit din Marea Britanie. Și atunci, cum să-l găsești? Cum comunicase cu Goj, Raeburn și Downing? Putea folosi așa ceva împotriva lui? Poate, dar părea o speranță deșartă – arhitectul acestui masacru și al nenorocirii rămăsese perfect ascuns până acum.

Când ajunse la motocicletă, Helen se opri. Instinctiv, voia să creadă că Blythe minte – și avea să obțină imediat mandat ca să-i analizeze computerul, sistemele, să-i verifice povestea –, dar era ceva care o punea pe gânduri. Mai devreme, când vorbea cu Robert Downing, adversarul ei păruse înspăimântat, experimentatul avocat arătând mai intimidat de „creierul” acestei operațiuni decât de Helen, deși ea avea în spate toată forța legii. Și văzuse adineauri aceeași expresie pe chipul lui Alex Blythe în timp ce insista să afle tot de la el. Să

fi știut oare mai mult decât lăsa să se vadă? Să fi știut de ce e capabil cu adevărat personajul întunecat din spatele acestui măcel?

Se întoarse și privi spre biroul de la primul etaj al psihiatrului. Și, spre surprinderea ei, îl văzu uitându-se la ea, urmărindu-i plecarea, ca și cum ar fi vrut să se asigure că dispare de-a binelea. Curioasă, îi susținu privirea, sperând să vadă ceva care să-i confirme bănuielile – furie, sfidare, poate chiar un sentiment de triumf. Dar nu era nimic de genul ăsta. Blythe arăta crispat, palid, VP - 206

chinuit. Nu semăna nici pe departe cu un învingător, un prădător, un geniu al răului.

Chiar dimpotrivă, de fapt. Părea bântuit.

Capitolul 101

Stătea lângă containerul metalic lovit, privind conținutul oribil. Parcul era întotdeauna aglomerat vara, ceea ce însemna că toate coșurile de gunoi dădeau pe dinafară. Lui Lilah îi convenea de minune și nu ezită, scormonind printre cutiile de cola și ambalajele de sandviciuri aruncate și făcând o groapă adâncă în gunoaie. Știind foarte bine că o să atragă priviri curioase dacă era văzută, își scoase telefonul din buzunarul hainei.

Chestia asta, această mică mostră de tehnologie produsă la mii de kilometri depărtare, de muncitori fără chip plătiți prost, era atât calea de salvare, cât și temnicerul său și era bucuroasă să scape de el. O ardea deja de două zile în buzunar, o aducere-aminte profund deranjantă despre acțiunea îngrozitoare în care era implicată. Dar acum utilitatea lui ajunsese la final, povestea era aproape încheiată, așa că-i scoase capacul din spate și apoi cartela. O șterse cu un șervețel dezinfectant, străduindu-se să înlăture orice semn că se aflase în posesia ei, și o rupse în două, bucurându-se de trosnetul puternic cu care se frânse. Aruncă jumătate în coș și puse cealaltă jumătate în buzunar, ca s-o arunce mai târziu. Apoi adună o grămadă de gunoi peste jumătatea aruncată și dezmembră telefonul, scoțând bateria și pregătindu-se să scape și de el.

Riscă să ridice încă o dată privirea și constată cu groază că se apropia cineva

– o tânără mamă care sporovăia fericită cu bebelușul ei. Nu mai avea ocazia să

amâne și să-și savureze clipa de libertate, aruncă părțile componente ale telefonului în coșul metalic, îngrămădind gunoi deasupra, ca să nu mai fie la vedere. Aruncă o privire în stânga și văzu că tânăra mămică nu o observase, cufundată într-o discuție serioasă cu băiețelul ei. Totuși, nu era cazul să riște, ar fi fost mai bine dacă nu era văzută deloc azi. Uitându-se încă o dată spre coș, se întoarse și se îndreptă în grabă spre mașină.

Capitolul 102

— Cum dracu au pierdut-o?

VP - 207

Helen nu-și ascundea nici neîncrederea, nici furia.

— Păi, i-au supravegheat casa aseară și din nou azi-dimineață, răspunse grăbit detectivul-agent Osbourne. Au văzut mișcare la etaj în jur de ora 9. De-atunci, nu s-a mai întâmplat nimic.

— Au încercat să sune la telefon?

— De câteva ori, dar fără succes. Și pe mobil, dar e închis. Detectivul-agent Bentham a bătut de două ori la ușă, vrând să se prezinte drept coleg de-al lui Martin, dar nu era nicio mișcare, niciun semn că ar fi cineva în casă. Draperiile sunt trase toate, n-avea cum să dispară. Oricum, sunt îngrijorați că s-ar putea să

se fi strecurat cumva afară.

— Unde erau parcați?

— În față, pe stradă.

— Și accesul din spate?

— Nu există nicio poartă în spate, doar un zid înalt. E posibil să fi plecat pe-acolo…

— N-aveau pe cineva acolo?

Osbourne nu răspunse, temându-se să n-o înfurie și mai rău pe șefa lui.

Helen știa că e nedreaptă, că lovea în mesager, dar discuția cu Alex Blythe o deconcertase, parcă pierdea încă o dată controlul asupra acestei anchete problematice. Iar acum dispăruse unul dintre personajele principale, o femeie care poate punea la cale chiar în momentul ăsta comiterea unei crime.