imaginea unei uși deschise. Computerului de bord clar nu-i plăcea că ușa șoferului e întredeschisă, dar ea nu-și bătu capul s-o închidă. Vedea cum încep să se întoarcă spre ea capetele, înfipse piciorul în accelerație și împinse schimbătorul de viteze într-a doua.
Mașina făcu un salt în față, cu motorul vuind, iar vitezometrul o luă razna.
Tura motorul, chinuind transmisia, dar acum viteza era esențială; mașina țâșni înainte, spre porțile deschise. Terenul era dur și neregulat și mașina se zgâlțâia, iar Lilah simți cum începe să se deschidă ușa șoferului. Disperată, întinse mâna, o prinse și o trânti. Imediat, sunetele lumii de-afară pieriră, o ușurare binecuvântată pentru capul ei care bubuia. Porțile erau chiar în față, larg deschise și primitoare și trecu în trombă printre ele cu un sentiment profund de ușurare.
O făcuse. Făcuse rost de mașină, le-o furase chiar de sub nas. Chiar dacă o zărise cineva, n-ar fi avut nimic de zis în afară de faptul că o persoană îmbrăcată
cu un hanorac grena și blugi furase una dintre cele mai ieftine mașini. Lilah simți brusc un val de optimism, de bucurie, dar când privi în oglinda retrovizoare, bucuria îi fu temperată de vederea unuia dintre angajați care privea în urma ei, cu telefonul la ureche.
VP - 159
Probabil suna la poliție și o reclama. Ceea ce însemna că avea timpul măsurat. Singura întrebare era dacă poate rămâne în libertate și poate ține mașina ascunsă suficient timp, până venea momentul s-o folosească.
Capitolul 76
— Chiar nu e momentul potrivit, Helen…
Alexia Downing avea în mod vădit o dimineață proastă, iar prezența unei polițiste în bucătăria ei nu-i prea însenina dispoziția.
— Trebuie să-i las pe băieți la maică-mea și traficul o să fie îngrozitor…
— N-aș fi venit dacă nu era important, răspunse Helen politicos.
— Chiar și așa, nu poate să mai aștepte? Am întârziat deja la serviciu…
— Nu, mă tem că nu poate să aștepte.
Ceva din glasul lui Helen o puse pe gânduri pe Alexia Downing. Helen vedea îngrijorarea pe trăsăturile ei, senzația tot mai clară că tocmai se trezise cu ceva rău la ușă. Alexia aruncă două castroane murdare de cereale în chiuvetă și strigă:
— Băieți! Dinții, apoi sacourile și ghiozdanele. Plecăm în 10 minute.
Se întoarse către Helen și-i zâmbi forțat, făcându-i semn să se așeze. Helen îi răspunse, dar nu reacționă la ultimatumul ei. Ea va fi cea care hotărăște când se încheie discuția.
— Aș vrea să discut cu tine despre Robert.
— Așa…
Vorbise prudent, încordată, ca și cum n-ar fi fost dornică să trădeze nimic. Să
fi fost din loialitate față de Robert? Sau doar neliniștea îi sugruma reacția?
— Înțeleg că sunteți în mijlocul procedurilor de divorț…
Nu era necesară atâta formalitate – Helen se mai văzuse cu Alexia cu câteva luni în urmă în diverse contexte sociale și o compătimise pentru destrămarea căsniciei –, dar așa trebuia să fie.
— Corect.
— Poți să-mi spui cum merg lucrurile? E fără obstacole sau se prelungește? E
un proces armonios? Cu resentimente?
— E o baie de sânge.
Rostise cuvintele fără nicio urmă de triumf sau măcar de amărăciune. Doar o osteneală excesivă și dureroasă.
— Durează deja de luni bune. Sperasem că putem face aranjamentele în afara tribunalului, dar o să fie imposibil.
VP - 160
— De ce?
— Pentru că Robert vrea custodie comună. Iar eu n-o să accept.
— Aha. Pot să întreb de ce?
— Pentru că situația lui profesională și personală nu-i permite. Muncește prea mult și de multe ori e plecat cu zilele. N-are parteneră, n-are familie aici, cine o să aibă grijă de copii când el lucrează, când se prelungesc ședințele la tribunal?
— Deci e doar o problemă de logistică?
— Sigur că da. Băieții au fost deja dați peste cap. Ce le trebuie e stabilitate, părinți care chiar sunt lângă ei.
— Tu și noul tău partener?
— Așa e. Graham are firma lui, are program foarte flexibil. Iar eu pot să-mi stabilesc în general programul, în funcție de copii. Doar azi suntem luați pe nepregătite, fiindcă Robert mi i-a adus aseară, pe nepusă masă. Ceea ce e al naibii de tipic pentru el.
Helen simți un fior de neliniște, tulburată de această schimbare bruscă a planurilor lui Robert Downing, dar nu spuse nimic.
— Pot să te întreb ce tip de aranjament ai propus tu cu privire la custodia copiilor?
