— Ai un Mercedes S Class, nu?

— Știi că da.

— Cu numărul de înmatriculare OE18RDY?

— Da…

— E o mașină de lux, foarte râvnită. De profesioniști independenți cu bani, ca tine, dar și de hoți…

— Ce vrei să spui, Helen? Aș vrea să mă întorc la băieți.

— Ce vreau să spun e că mașinile din clasa S au un transponder încorporat, care transmite permanent informații despre locul unde se află autoturismul, în caz că ar cădea în mâinile altcuiva…

Și acum, pentru prima dată, Downing păru stânjenit.

— După ce ai fost reținut, am verificat deplasările mașinii. Și ce să vezi?

Mașina ta a fost în centru, lângă biroul tău, dar numai scurtă vreme, apoi s-a îndreptat spre Thornhill, unde a rămas pe loc mai mult de-o oră. De-acolo, s-a întors acasă la soția ta, dar după ce a staționat o vreme lângă râul Itchen. Acum, tu spui că ai fost la birou toată seara, înțelegi nedumerirea mea.

Robert Downing se uită la ea, refuzând să se lase intimidat, dar Helen îl pusese în dificultate și-l privea direct în ochi.

— Poate că ești conștient că aseară a fost ucis un bărbat în zona Thornhill. Îl cheamă Gary Bleecher și e cămătar. Oricum, a fost omorât în bătaie, în urma unui atac violent.

— Nu-l știu.

— Nu l-ai cunoscut?

— Sigur că nu. N-am nevoie să împrumut bani. Nu-l știu și cu siguranță nu l-aș fi atacat.

— Și atunci, de unde ai toate zgârieturile alea?

Downing nu răspunse, coborându-și instinctiv privirea spre mâini.

— Ești zgâriat pe față, pe mâini și, deși te-ai străduit s-o ascunzi, e clar că ai și o vânătaie serioasă pe gât. De ce să nu sărim peste negări și să trecem la subiect? Ce s-a întâmplat aseară, Robert?

— Nu-l cunosc pe omul ăla, mormăi el.

— Nu înseamnă că nu l-ai omorât. Bănuiesc că a fost o luptă foarte violentă, poate că a ripostat și a încercat să te sugrume. Dacă aș fi eu în situația asta, VP - 197

dacă aș simți că viața mea e în pericol, cred că aș face aproape orice ca să mă

apăr.

— N-am fost eu.

— Robert, uită-te la mine.

O clipă, Helen avu impresia că n-a auzit-o. Apoi Downing ridică încet privirea spre ea.

— Mă cunoști, știi ce reputație am. Știi că problema asta n-o să dispară. Cred că te-ai dus în Thornhill aseară. Cred că l-ai ucis pe Gary Bleecher…

— Nu, n-aș face niciodată așa ceva. Știi și tu, Helen.

— Și atunci, ce-ai căutat acolo? De ce te-ai dus atât de departe? Ce ți s-a întâmplat?

Urmă o pauză lungă, în care Downing se uită la tavan, la ușă, la pereți, oriunde, numai la Helen nu. În cele din urmă coborî privirea, iar acum, când vorbi, Helen văzu cu surprindere că avea lacrimi în ochi.

— Uite ce e, nu… nu vreau să afle băieții, nici Alexia, dar adevărul adevărat e că… că m-am dus în Thornhill ca să-mi pun capăt vieții. Am ajuns la capătul drumului… emoțional, mintal, fizic. Am încercat să fiu un tată bun, un soț bun, dar am dat greș. Am dat greș în toate privințele…

Tremura din toate încheieturile și avea vocea încărcată de emoție.

— M-am dus cât am putut de departe de casă, de birou, de viața mea. Există

zone unde nu se duce nimeni, unde poți să fii singur-cuc. Și am rămas în mașină

o oră, să scriu un bilet pentru băieți și pentru Alexia. Erau câteva clădiri abandonate pe-acolo, unde m-am gândit că aș putea s-o fac, dar după aia au apărut unii – copii, skateri, drogați, nu știu –, așa că m-am răzgândit și m-am dus la râu. Nu știu de ce am ales locul ăla, era un loc familiar, un loc pe care-l știam.

Am scos frânghia din mașină și am făcut-o, m-am spânzurat…

Arătă spre vânătaie, trăgând în jos gulerul bluzei de trening ca să scoată la lumină pata colorată din jurul gâtului.

— Și dacă aș fi făcut-o cum trebuie, n-aș mai fi aici, ca să discut cu tine.

Avea ochii înlăcrimați, dar continuă.

— Dar n-am reușit. Frânghia s-a rupt și am căzut pe jos…

Ridică mâinile pline de răni și-și atinse fața.

— Și când zăceam acolo, mi-am dat seama. Mi-am dat seama că n-o pot face, că nu-mi pot abandona băieții. Dincolo de orice, trebuie să găsesc o soluție…

Se uită la Helen cu ochii încețoșați, așteptând compătimire. Dar chipul lui Helen nu trăda nicio emoție.

— E o poveste tristă, Robert. Și foarte frumos spusă. Dar mă tem că nu cred o vorbă.

VP - 198

Robert o privi în continuare în ochi, însă Helen avu senzația că vede o scânteie de furie dincolo de lacrimi.

— Ești un om care are toate motivele să trăiască, toate motivele să lupte. Un job bun, copii adorabili, un viitor strălucit. Am stat de vorbă cu Alexia – eu am stat de vorbă cu ea – de mai multe ori și spune că în ultima vreme ai fost neobișnuit de optimist. Mai mult, când ai apărut aseară, spune că erai departe de a fi disperat. Furios, agresiv, poate chiar în stare de șoc, dar categoric nu în dispoziție de sinucidere.

— Păi, asta ar spune ea, nu?

— De ce?

— Ca să-mi păteze reputația, bineînțeles. Ar face orice îi stă în putință să-mi târască numele prin noroi, ca să-i poată fura pe băieți…

— De-asta l-a angajat pe Declan McManus să te spioneze?