— Sau cu un antrenor personal.
— Nu există nicio dovadă și crede-mă că am căutat. Dar nu asta-i partea interesantă…
— Spune, răspunse Helen, intrigată de entuziasmul evident al lui McAndrew.
— Păi, ideea e că am recunoscut-o. De fapt, am vorbit cu ea.
— Și cine e? se interesă Helen, sincer surprinsă.
— Sunt 99 la sută sigură că e Amanda Davis.
Chiar în timp ce pronunța numele, se declanșară alarmele. Helen avu nevoie de o clipă să plaseze numele, apoi parcă o lovi un baros.
— E soția tipului…
— Care a fost ucis într-un jaf acum câteva săptămâni. Soțul ei era foarte bogat și îi plăcea să se laude în presă, am considerat că asta i-a provocat moartea. Dar revăzând dosarul, în timpul jafului n-au fost furate din casă decât câteva obiecte foarte vizibile. Ai zice că, dacă ești dispus să ucizi, măcar ai face în așa fel încât să merite. Cauți un seif, iei televizoarele, echipamentul audio de ultimă generație…
Helen nu spuse nimic, uluită de informațiile lui McAndrew. Din multe puncte de vedere, era foarte logic. Un „jaf” comis fără tragere de inimă și o tentativă
brutală eșuată de „agresiune sexuală”, ambele de fapt încercări stângace de a ascunde o crimă comisă cu sânge rece. Corespundea tiparului celorlalte crime, logicii, abordării, era evident, dar implicațiile descoperirii lui McAndrew tot erau devastatoare. Cât de amplă era povestea asta?
Capitolul 75
Lilah își croi drum printre mașini, mergând aplecată.
VP - 157
Era încordată, cu toate simțurile la pândă, se aștepta la pericole. Dacă era zărită, dacă o vedea cineva și o striga, o să se întoarcă și o s-o ia la fugă. O să
fugă și n-o să se uite în urmă. Însă până acum totul mersese conform planului.
Se lăsă pe vine lângă roata unui Nissan nou-nouț și privi pe lângă capotă, observând totul în jur. Erau zeci de mașini, toate în curs de aspirat, curățat și lustruit, pregătite să fie duse înapoi la diverse filiale Hertz din oraș. Cu ceva vreme în urmă, compania luase hotărârea să centralizeze toate operațiunile de curățenie, iar toate mașinile erau aduse acum în acest complex industrial din Freemantle, ceea ce însemna că are o grămadă de variante din care să aleagă.
Cercetă cele câteva mașini care erau gata și cântări opțiunile. Să aleagă SUV-ul Toyota care se afla cel mai aproape de ea sau una dintre celelalte, care erau puțin mai departe? Ar fi fost mai periculos să le ia, dar erau mai aproape de ieșire, deci riscul să închidă cineva porțile înainte să apuce să iasă era mai mic.
În plus, erau mai mici, băteau mai puțin la ochi și erau mărci comune – Fiat 500
și altele la fel – mai greu de localizat în traficul de la ora de vârf din Southampton.
Da, asta era. O să aleagă Fiatul roșu care era la vreo 10 metri de locul unde se ascundea. Trase adânc aer în piept și se pregăti pentru ce urma. Acum își regreta beția de gin; se simțea stoarsă și îi era greață, iar capul îi bubuia și avea gura uscată. Se simțea groaznic, de parcă era după 12 runde în ring și abia era în stare să-și miște picioarele. Și totuși, nu se punea problema să dea înapoi.
Treaba trebuia făcută azi.
Înghiți fierea care-i venea pe gât și încercă să se concentreze. Nu-și dorea decât să se bage în pat și să-și tragă pătura peste cap, dar venise să facă o treabă, așa că mai cercetă o dată curtea, în căutarea unor potențiale pericole.
Din fericire, azi nu erau mulți angajați la curățenie, iar cei care erau trăgeau din greu, cu capetele înfundate în interioarele înghesuite ale mașinilor, cu siluetele pierdute în ceața arcuită când furtunurile cu presiune izbeau metalul și sticla.
Atunci, asta era. Acum sau niciodată. Se târî în grabă pe pământul murdar până ajunse la adăpostul unei Toyote înalte. Se pregăti să fie descoperită, așteptându-se să strige cineva la ea, dar lumea își vedea de treabă, fără s-o observe. Să ocolească prin față sau prin spate? O luă cu pas grăbit prin spate și se sprijini de Toyota, rugându-se să nu declanșeze alarma. Majoritatea mașinilor ăstora erau neîncuiate și aveau cheile în contact, dar, chiar și așa, tot putea să
aibă ghinion…
Din fericire, totul rămase liniștit. Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, în ritm cu bietul ei cap, dar trebuia să
VP - 158
meargă mai departe acum, după ce-și părăsise ascunzișul, de data asta târându-se în patru labe spre Fiatul roșu. Se ridică, puse mâna pe mâner și trase.
Dar, spre groaza ei, nu se mișcă.
— Ce mama naibii…
Își înghiți înjurătura, se adună și încercă din nou.
De data asta strânse mai tare și se simți profund ușurată când ușa cedă și se întredeschise. Asta era cea mai dificilă și mai periculoasă parte a operațiunii.
Trebuia să stea dreaptă în mașină, pe deplin vizibilă oricui s-ar fi întors spre ea, și să se roage să fie cheile în contact…
Aruncă o privire înăuntru și le văzu atârnând, fascinante și tentante.
Stăpânindu-și frica, se urcă în mașină, se strecură pe scaun și rămase aplecată.
Se uită prin parbriz, mulțumită să vadă că nu era nimeni pe-aproape, deși doi dintre spălători se opriseră la taclale, deja obosiți pentru că începuseră tura devreme. Nu îndrăznea să închidă ușa, de teamă să nu le atragă atenția, așa că-și puse centura de siguranță și învârti încet cheile în contact.
Motorul porni torcând, iar ea profită la maximum. Băgă într-a-ntâia și porni.
Imediat, sistemul de avertizare al mașinii începu să emită semnale zgomotoase.
Cercetând disperată bordul, Lilah observă un triunghi galben care pâlpâia lângă
