Helen scoase aerul din plămâni, simțind un val de ușurare și entuziasm.

— Unde e? Unde-i cutia?

— O am aici, lasă-mă două secunde.

Se îndreptă spre zona de depozitare și se întoarse imediat cu o cutiuță cu pastile, aflată într-o pungă transparentă.

— Îți e de vreun folos?

Helen i-o smulse din mână, citind nerăbdătoare eticheta. Și acolo era răspunsul la întrebare, scris cu negru pe alb. Numele medicamentului, cantitatea și frecvența dozei și, dedesubt, numele medicului care îl prescrisese: Doctor Alex Blythe.

Capitolul 99

— Da sau nu? E o întrebare simplă.

Alex Blythe deschise gura, dar nu se auzi nimic. Inițial ostil în fața intruziunii ei – trebuise să-și trimită acasă un pacient în mijlocul ședinței –, acum părea consternat, uluit de tirul de întrebări pe care i le adresa Helen.

— Uite ce e, dacă trebuie să te târăsc la Southampton Central pentru asta, o s-o fac.

VP - 201

Tânărul psihiatru clar nu agrea ideea asta și își regăsi în cele din urmă graiul.

— Da, Robert Downing a fost pacientul meu.

— Cât timp?

— Vreo trei luni.

— Dependență de droguri?

O scurtă pauză, o rămășiță de rezistență, de decență profesională rămasă.

Blythe aruncă o privire neliniștită spre springerul lui spaniel credincios, care-l privea vesel, apoi mormăi:

— Da. Devenise dependent de metamfetamine și nu reușea să se lase.

Încercase chiar și heroină de câteva ori – cred că până la urmă asta l-a speriat și l-a făcut să caute ajutor.

— Și Belinda Raeburn?

— Uitați, despre ce-i vorba, inspectore? Nu mă simt confor…

— Răspunde la întrebare.

Tonul lui Helen era rece și neiertător. Blythe clipi, neliniștit, îngrijorat și răspunse fără tragere de inimă:

— Da, a fost la mine vreo două luni, nu mai mult.

— Și ea ce problemă avea?

— Păi, are un nume foarte complicat, dar practic e o dependență de dragoste. Era dependentă de adrenalina, de fiorul, de bucuria relațiilor noi –

senzația aia îmbătătoare pe care o ai când îți dai seama că altcineva îți împărtășește sentimentele.

— Și a pomenit, întâmplător, că aceste noi „iubiri” erau minore?

— Poftim?

— Fete de 15 ani, posibil chiar mai mici uneori…

Toată rezistența medicului părea să se fi evaporat, tânărul psihiatru fiind uluit de ce auzea.

— Nu, sigur că nu. A zis că erau tinere, de 19, 20 de ani…

— Ei bine, nu erau. Erau copile, iar una dintre ele a fost ucisă brutal acum zece zile.

— Dar… dar doar n-o bănuiți pe Belinda de…

— Dar Amanda Davis?

Psihiatrul o privi fix o clipă, prins pe picior greșit de schimbarea rapidă de direcție.

— A fost și ea pacienta ta?

— Da, recunoscu el, parcă pustiit acum. Pacientă pe termen lung.

— Pentru ce?

VP - 202

— Păi, Amanda… Amanda era un caz extrem. Hipersexualitate legată de tulburarea bipolară. I se spune popular nimfomanie, dar de fapt nu există. Când era pe spirala în jos, era foarte deprimată, abia dacă ieșea din casă. Dar când intra în faza maniacală, practic scăpa de sub control. Întotdeauna înlocuia afecțiunea cu sex și în perioada maniacală căuta deliberat întâlniri sexuale extreme.

— În cluburi?

— Cluburi, locuri pentru sex în public, petreceri de swingeri. În fazele astea, se culca practic cu cât mai mulți, făcea orice voiau ei și se pierdea în experiență.

Evident, am sfătuit-o să renunțe, pentru că nu era sigur, dar îi era foarte greu să

se lase. Nu în ultimul rând pentru că avea un soț care o domina și îi încuraja comportamentul dezlănțuit.

— Și Lilah Hill?

Alex Blythe se întrerupse, uitându-se la Helen de parcă ar fi văzut-o pătrunzând secretele altora prin vrăjitorie.

— Da, da… dar e o pacientă relativ nouă. Abia suntem la suprafața problemelor ei.

— Și care-i forma ei de dependență?