minte. Atunci am hotărât să solicit custodie unică.
— Și atunci, de ce naiba încă se mai vede cu băieții, încă mai are grijă de ei?
— Păi, după vizita aia, a părut să-și revină. A cerut un ordin de acces temporar, pe care bineînțeles că tribunalul i l-a acordat, răspunse Alexia cu ranchiună.
— Dar de ce n-ai invocat atunci uzul de droguri? Cu siguranță ar fi fost relevant.
— Am vrut, dar avocații m-au sfătuit să n-o fac. În momentul acela, nu ne bazam decât pe bârfe și zvonuri; ar fi fost cuvântul lui împotriva cuvântului meu.
— Pentru că n-aveai dovezi.
Chiar în timp ce vorbea, încă o piesă din puzzle și-a găsit locul.
— Și totuși, încă insiști pentru custodie unică. Ceva ce e puțin probabil să
obții – dacă nu s-a schimbat situația. Dacă n-ai reușit cumva să obții dovezi concrete că Robert se droghează… în fine, asta ar schimba totul. În cazul ăsta, ai fi pe cale să obții ce voiai și să-l elimini cu totul pe Robert din viața băieților.
Alexia Downing nu-și dezlipi privirile de masă.
— Numele Declan McManus îți spune ceva?
Pleoapele Alexiei fluturară, dar nu spuse nimic, uitându-se mai departe fix la masă.
— Avocații tăi i-au cerut lui McManus să-l investigheze pe Robert, să-l urmărească?
O tăcere îndelungată, apăsătoare.
— Dacă asta ai făcut, dacă asta au făcut ei, trebuie să știu . În clipa asta.
Alexia capitulă în cele din urmă, încuviințând scurt.
— Au zis că l-au mai folosit și altă dată, spuse ea cu glas tremurat. Că a obținut rezultate.
— Și așa a fost? A obținut dovezile de care aveai nevoie?
— Nu știu.
Glasul i se frânse, iar pe obraz i se prelinse o lacrimă.
— McManus le-a zis avocaților că face progrese, apoi, brusc, n-a mai spus nimic. Imediat, numele lui a apărut în toate ziarele, pentru că fusese atacat, apoi a murit.
Scoase un suspin scurt, încercând cu disperare să se controleze.
— Și când anume te-ai gândit că Robert ar putea fi responsabil pentru atacul asupra lui? Sau că măcar l-a aprobat?
Se lăsă tăcerea, în timp ce Alexia părea să se lupte cu conștiința ei, apoi, într-un târziu, ridică privirea. Iar Helen văzu că avea ochii înlăcrimați.
VP - 163
— Sincer? Habar n-am.
Dar Helen știa.
Capitolul 77
— Chiar crezi că Downing e implicat?
Comisarului-șef Peters nu-i venea să creadă, era vădit îngrijorat că Helen o luase razna.
— Da. A fost primul cu care am vorbit în legătură cu uciderea lui McManus și de la bun început am avut senzația că e ceva în neregulă…
— Chiar și așa, tot pare foarte forțat.
— Nevasta lui spune că uzul de droguri scăpase de sub control. Dacă
McManus obținuse dovezi – mărturii, poate chiar și înregistrări – că Downing folosește droguri de mare risc, atunci asta era, viața lui de până atunci se termina. Urma să piardă custodia copiilor, să fie dat afară din Barou, putea să
fie ridicat chiar din tribunal. Ar fi fost umilit, ar fi căzut în dizgrație – aceeași soartă pe care o riscau Belinda Raeburn și Amar Goj până când cei care-i urmau să-i demaște au avut parte de un sfârșit dureros.
— Înțeleg că sunt niște coincidențe neplăcute, chiar și niște legături, dar unde sunt dovezile? Unde este înregistrarea video? Mărturia? Ce dovadă are Alexia împotriva soțului ei?
— Nu știm; de fapt, s-ar putea să nu aflăm niciodată.
Nu era un răspuns care să-l mulțumească pe Peters, dar Helen trebuia să fie sinceră.
— Gândiți-vă puțin. Cineva, probabil Amar Goj, a încercat să intre în casa lui McManus, apoi i-a furat laptopul din mașină. Bănuiesc că dovezile pe care le obținuse McManus în legătură cu Downing erau pe laptopul ăla. După ce l-a obținut, Goj l-a atacat chiar pe McManus, distrugând cu ocazia asta orice dovadă scrisă care ar fi putut duce la Downing sau la avocații soției lui…
— Dar de ce n-a transmis McManus dovezile? Zici că doamna Downing nu știe ce descoperise el…
