Briars nu era vreo novice; lucra dintotdeauna la secție și se apropia și ea de pensie. Moartea bruscă a cuiva doar cu câțiva ani mai în vârstă n-avea cum să
nu aibă un efect profund. Oare Briars medita chiar acum la propria mortalitate?
— Să le pun cu celelalte sau…?
Hudson făcu semn din cap spre buchetul pe care-l cumpărase dimineață.
Florăria, care era la o aruncătură de băț de Southampton Central, avusese evident mai mulți clienți înainte să ajungă și el. Vestea despre moartea lui Simmons se răspândise imediat după ora 6 dimineața, iar ceilalți polițiști se grăbiseră să-i aducă un omagiu în orice fel puteau. Paginile de Twitter și Facebook ale secției erau inundate de mesaje emoționante, iar biroul ei era acum o adevărată expoziție de omagii florale.
— Sigur, pune-le, răspunse Briars, reușind în cele din urmă să se controleze și făcându-i semn să intre în birou.
Hudson se conformă și îl lovi imediat parfumul – moscat, plin de arome, ademenitor. Pe birou erau mai mult de 12 buchete, care nu mai lăsau prea mult loc pentru ofranda lui.
— Poate le-ai putea pune deocamdată pe scaun? întrebă Briars, ușor jenată.
Sunt convinsă că o să le pot găsi un loc mai bun mai târziu.
— Sigur că da.
Hudson ocoli biroul și puse buchetul pe scaun. Scena părea ușor comică, fosta lui șefă înlocuită de un buchet de flori, iar el ar fi fost tentat să râdă dacă
n-ar fi fost Briars acolo. Din fericire, telefonul ei începu să sune.
VP - 153
— Mă scuzi o clipă, detectiv-sergent Hudson?
Briars părea din nou tristă și agitată. Joseph Hudson îi făcu semn că se poate duce, iar ea plecă recunoscătoare. După câteva clipe, vorbea la telefon, împărtășind durerea cu interlocutoarea.
— Nu-mi vine să cred, Emma. Suntem toți în stare de șoc…
Trăgând cu urechea la discuție, Hudson se apropie de birou, prefăcându-se interesat de câteva buchete. Apoi, când se asigură că e în siguranță, se îndreptă
către ceea ce-l interesa cu adevărat. Tăvița cu corespondență a lui Simmons era plină până la refuz, nici ea, nici Briars nefiind cei mai eficienți manageri, și-i stătu inima când văzu numărul de dosare îngrămădite unul peste altul. Asta sporea serios riscul să întârzie și să fie descoperit, dar n-avea ce face, așa că
deschise primul dosar.
Era un sumar al angajamentelor operaționale în curs, trecu mai departe și scoase al doilea dosar. Era un raport despre reducerile de costuri pentru Southampton Central. Ar fi fost interesant de citit, dar nu acum, trecu și mai departe. Al treilea se referea la legătura cu presa, trecu și de el, răsfoind febril prin multele dosare gălbui-maroniu.
— Bine, e foarte drăguț din partea ta că ai sunat, Emma. Știu că familia va aprecia…
Părea că Briars încheie convorbirea. Hudson se precipită, deschizând dosarele, uitându-se la prima pagină și apoi trecând la următorul. Tot nu avusese succes – unde dracu era? Să fie posibil să-l fi trimis deja? Dacă așa era, răul fusese făcut, iar înfrângerea lui era asigurată. Cu siguranță că nu putuse să
fie chiar atât de eficientă; discutaseră abia ieri dimineață.
Continuă, tot mai rapid.
— Bine, mulțumesc din nou.
Și mai repede, văzând doar o ceață de cuvinte și rânduri. O auzi pe Briars închizând.
— Futu-i mă-sa…, șuieră el.
Dar se opri, zărind un cuvânt familiar: Hudson. Da, uite-l. Raportul semnat de Grace Simmons referitor la discuția ei cu Helen, avertismentul pe care i-l transmisese lui și recomandarea ei ca Helen să nu fie sancționată. Îl apucă
lacom chiar când intra Briars.
— Toate bune, detectiv-sergent?
— Categoric. Admiram buchetele. Sunt… frumoase.
— Nu-i așa? răspunse Briars, cu glas sugrumat. Dacă vrei să mai stai…
— Nu, e în regulă. Te-am reținut destul.
Se îndreptă spre ea și-i puse o mână liniștitoare pe umăr.
VP - 154
— Mersi pentru tot, Janet. Și fruntea sus, da?
Briars îi zâmbi trist, iar el plecă. În timp ce se îndepărta, un zâmbet îi lumina fața. Funcționase. Îi adusese un omagiu ca un coleg îndurerat și, ca urmare, reacția oficială și ștampilată a lui Simmons față de legătura dintre el și Helen era acum ascunsă bine în haina lui și n-avea să mai vadă lumina zilei.
Capitolul 74
— Era cea mai bună dintre noi. Cineva care și-a dedicat viața muncii de poliție, acestui loc și oamenilor pe care a jurat să-i apere.
Toți ochii erau lipiți de ea, tineri și bătrâni, polițiști cu state vechi și chipuri noi, evident mișcați de ce auzeau.
