Capitolul 93
— Este revoltător. De-a dreptul revoltător…
Helen lăsă cuvintele lui Downing să treacă pe lângă ea. Mandatul pe care tocmai i-l înmânase îl contrazicea.
— Este o locuință privată, e căminul familiei mele.
— Este adresa principală a unui suspect principal și, cum bine știi, avem tot dreptul s-o percheziționăm.
Văzând că n-o putea intimida pe Helen, Downing schimbă tactica.
— Uite, Helen, am băieții la mine. O s-o ia razna…
— Îmi pare rău. Nu poate să-i ia Alexia? Îl pot ruga pe ofițerul de legătură s-o sune în numele tău.
Downing ezită, vizibil nehotărât. Nu voia s-o sune pe fosta soție, dar nici nu voia să discute cu ea un străin.
VP - 191
— Bine, o sun eu, dar este o neînțelegere enormă.
Zgârieturile de pe obraji și mâini îi spuneau lui Helen că minte, dar nu reacționă în niciun fel.
— Dacă mă lași cinci minute…
În timp ce vorbea, dădu să iasă din cameră, însă Helen îi puse mâna pe braț.
— Aș prefera să suni de-aici.
În mod clar nu era o rugăminte, așa că Downing se supuse fără nicio tragere de inimă, îndepărtându-se de ea ca să poarte o conversație șoptită din colțul încăperii. În timpul ăsta, trecură pe lângă el șase polițiști în combinezoane sterile, cu mănuși și măști, răspândindu-se ca să preleveze amprente din casă.
De pe palierul de sus, băieții lui Downing priveau cu gurile căscate.
Avocatul încheie convorbirea și se întoarse lângă Helen, fără nicio urmă din comportamentul prietenos și bonom.
— Ajunge în zece minute, spuse el încordat.
— Atunci, propun să terminăm cu formalitățile.
Helen făcu un pas în față și coborî vocea, conștientă de publicul de la etaj, și-i recită avertismentul standard pe ton șoptit.
— Robert Downing, te arestez sub suspiciunea de crimă. Nu ești obligat să
spui nimic, dar apărarea ta ar putea fi afectată dacă la interogatoriu nu menționezi ceva pe care urmează să te bazezi la tribunal. Orice spui poate fi folosit ca dovadă.
Downing sigur știa cuvintele pe de rost, însă părură să aibă un efect profund asupra lui. I se scurse tot sângele de pe chip; părea șocat, tulburat și înspăimântat. De fapt, părea întru totul un om condamnat.
Capitolul 94
— Piei din ochii mei! Nu suport nici să mă uit la tine…
Carol era dezlănțuită, iar fiecare cuvânt era încărcat de ranchiună și fiere.
Belinda voia s-o calmeze, să-și consoleze cumva partenera, dar ce naiba putea să zică? Toate acuzațiile erau adevărate, toate insultele erau justificate.
— Te rog, Carol, n-am vrut să-ți fac rău…
— Și ți-ai tras-o iar cu una dintre elevele tale. Din nou.
— A fost o aventură scurtă. N-a însemnat nimic.
— Ca și data trecută? Și ca data de dinainte?
Carol se duse spre șifonier și deschise ușile. Smulse o valiză și o aruncă spre Belinda, după care scoase grămezi de haine pe umerașe și le aruncă pe podea.
VP - 192
— Te rog, Carol, nu trebuie să…
— Ba da, trebuie. De fapt, ar fi trebuit acum mulți ani.
— Putem s-o scoatem la capăt.
Afirmația neconvingătoare primi reacția pe care o merita. Belinda și-ar fi dorit să fie adevărat, voia să creadă că își pot reveni după această ultimă
trădare, dar în sufletul ei știa că se terminase. Azi-dimineață fusese deja suspendată din funcția de la școală, după ce părinții lui Eve Sutcliffe o acuzaseră
oficial de comportament necorespunzător. Probabil că era potrivit să moară și relația lor, sacrificată pe altarul desfrâului ei.
Belinda își strânse hainele și le puse în valiză, dar păreau grele, ca de plumb, iar sarcina era aproape peste puterile ei.
— Carol, vreau să știi că te iubesc.
— Ah, te rog, scutește-mă.
— Că o să te iubesc întotdeauna.
Era adevărat. Chiar o iubea. Doar că nu era genul de iubire de care avea nevoie și după care tânjea Carol. Carol fusese dintotdeauna mai mult o adoratoare decât un suflet pereche, o parteneră solidă, de nădejde, care întotdeauna iubea mai mult decât era iubită. Când Belinda își părăsise în final, cu ani în urmă, părinții nestatornici și neglijenți păruse suficient – era stabilitatea și siguranța pe care și-o dorea –, dar n-o mulțumise niciodată pe deplin, dacă era să fie sinceră cu ea însăși.
— Și îmi pare îngrozitor de rău că te-am rănit. Meritai mult mai mult.
Carol o privea în continuare, cu ochii ca niște vârfuri de ac încărcate de ură
rece, cenușie.
— Uite, știu că s-a terminat. Că ți-am făcut rău de prea multe ori, dar trebuie să știi că anii pe care i-am petrecut împreună au însemnat ceva. Toate momentele frumoase, care n-au fost o minciună și… și sper că în viitor, cândva, o să reușim să fim din nou prietene, pentru că… pentru că aș urî să te pierd…
Simți un nod în gât, apoi lacrimile care i se prelingeau pe obraji. Era disperată, descurajată, brusc speriată că n-o s-o mai vadă niciodată pe partenera ei loială și iubitoare.
