în partea opusă a casei. Ușa glisantă era deja închisă, dar tot o verifică, după
care se întoarse în hol să-și ia servieta. Nu ezită și urcă treptele cu pași mari, trecu de camera gemenilor și de dormitorul principal, urcă și ajunse în cele din urmă pe palierul de la etajul al doilea. Aici se opri, puse servieta pe podea și luă
o țeavă metalică lungă, care stătea sprijinită de perete. Se întinse, strecură
cârligul prin inel și, după câteva clipe, coborî scara care-l invita să urce. Luă
servieta și se conformă, urcând repede și dispărând în podul întunecos.
Odată ajuns sus, aprinse lumina și trase scara în urma lui. Știa că e caraghios cu prudența asta exagerată, dar nu putea risca să fie descoperit, mai ales când era atât de aproape de final. Dacă l-ar fi zărit vreun vecin cu ochi de șoim sau vreo cameră nefericit instalată, atunci tot ce sacrificase, tot ce riscase ar fi fost degeaba. Iar asta era ceva de neconceput, mai ales când miza era atât de mare.
Se duse la bancul de lucru, dădu deoparte sculele și puse servieta în locul lor.
O deschise, scoase actele juridice și revistele – doar o acoperire utilă – și scoase la lumină conținutul important de dedesubt. Telefonul și, lângă el, pistolul Glock de 9mm.
Își puse mănuși de unică folosință și ridică arma, cântărind-o în mână. Era grea, mult mai grea decât se așteptase, dar în mod ciudat, greutatea era liniștitoare, părând să sugereze putere. Se uită prin vizor, apoi scoase magazia și verifică să fie toate cele opt gloanțe la locul lor. Mulțumit, o puse la loc, apoi ridică pistolul cu ambele mâini, ca și cum ar fi țintit un inamic invizibil.
Partea următoare era problematică, chiar periculoasă, așa că nu se grăbi, ridicând siguranța ca să pregătească arma de foc. Ezitant, puse degetul pe trăgaci și-l ținu acolo, încercând să-și convingă mâinile să rămână ferme. Ca la un semn, telefonul ascuns în buzunar începu să sune. Soneria era dată încet, dar era insistentă, solicitându-i atenția, cerându-i să răspundă.
Și, bineînțeles, nu era în stare să reziste. Pentru că venise. Momentul adevărului.
VP - 148
Capitolul 71
Roțile mușcau din asfalt, ducând-o pe străzile întunecate. Helen își petrecuse seara împingând echipa înainte, căutând legături, indicii, piste, îmboldindu-i până erau obosiți morți. Se potolise până la urmă și-i trimisese acasă să se odihnească, cu promisiunea solemnă că reiau cazul mâine la prima oră.
Helen mai zăbovise puțin, nerăbdătoare să pună în mișcare câteva direcții finale de anchetă, după care plecase și ea. Fusese o zi lungă, solicitantă și surprinzătoare, dar când se îndreptă cu pași mari spre parcarea de motociclete era plină de energie și optimism. Aseară fusese într-o stare neagră, zbătându-se cu ancheta, în defensivă față de un Joseph Hudson răzbunător și plin de el, dar acum se simțea altfel. În sfârșit, făceau progrese și, deși următoarele zile tot promiteau să fie incredibil de grele, Helen adulmeca pentru prima dată victoria.
Acceleră și se îndepărtă în trombă, iar curând aluneca pe străzile pe care le știa atât de bine. Mersese pe drumurile astea atât de des, că trebuia să fie atentă să nu intre pe pilot automat și să se ducă direct acasă. Avea să ajungă și acolo curând – avea o nevoie disperată de un duș și un somn bun –, dar trebuia să se mai oprească undeva înainte.
Încă de la discuția de dimineață cu Grace Simmons stătuse ca pe ace, neliniștită de cum avea să se desfășoare ziua. Știa că Simmons o să se țină de cuvânt, că o să-l ia la trei păzește pe Hudson pentru insubordonare, minciuni și amenințări, dar habar n-avea cum o să reacționeze Joseph. O să riposteze? O să
mărească miza și o să se ducă direct la Peters? Sau o să aștepte ocazia să preia din nou inițiativa? Helen bănuia că ultima variantă, pentru că fusese furios și ostil în ședința de mai devreme, dar brusc era disperată să știe cum decursese discuția. Să obțină de la Simmons o relatare completă despre confruntare.
Șefa ei stătea într-o căsuță frumoasă în Shirley, iar Helen ajunse acolo în mai puțin de zece minute. Opri motorul, se dădu jos de pe motocicletă și o luă pe alee, admirând bordurile cu flori de care Simmons se ocupa în weekenduri.
Stătea singură după moartea soțului ei și deși uneori se simțea singură, casa și grădina îi dădeau de lucru – eliberarea ei de muncă, stres și grijile vieții.
Helen zâmbi în sinea ei și se întrebă dacă va ajunge și ea vreodată într-un astfel de loc. Sincer, părea foarte puțin probabil, deocamdată trebuia să se bucure prin intermediar de astfel de plăceri. Bătu la ușă și se trase în spate, așteptând-o pe vechea sa prietenă să-i răspundă.
Înăuntru nu se auzea nicio mișcare, însă televizorul era pornit, așa că Helen așteptă, legănându-se pe călcâie. În seara asta era cald și înăbușitor, iar ea își VP - 149
dorea o băutură rece, să-și umezească gâtul uscat. Făcu un pas în față și bătu din nou. Dar tot fără răspuns.
Nedumerită, aruncă o privire spre living. Era lumină, dar draperiile erau trase, ascunzând-o de priviri pe locatară. Helen își scoase telefonul și formă
numărul lui Simmons, iar dinăuntru auzi imediat soneria familiară.
Ridică privirea și încercă să-și dea seama de unde venea sunetul – da, instinctul ei fusese corect, venea din living. Dar dacă Grace Simmons era acolo și se uita la televizor, de ce nu răspundea?
Telefonul sună până intră în mesageria vocală. Îngrijorată, Helen făcu un pas în față și bătu cu pumnul în ușă. Tot mai neliniștită, se îndreptă spre pasajul lateral. Poarta din capăt era încuiată, dar sări cu ușurință peste ea, aterizând fără zgomot pe cealaltă parte. Porni în grabă spre ușa din spate și puse mâna pe clanță, dar, spre dezamăgirea ei, ușa era încuiată. Frustrată, bătu în geamul ușii.
— Grace? Eu sunt, Helen. Ești acasă?
Vocea ei părea puternică și dădea senzația de intruziune în liniștea grădinii de suburbii. Jenată, Helen era cât pe ce să plece, când zări ceva care o nedumeri și o alarmă. Ușa din spate dădea într-o bucătărioară și, dincolo de ușa acesteia, se zărea holul. Acesta dădea, la rândul lui, în living, iar Helen văzu ceva căzut în prag. Era o mână – nu, era un braț, care zăcea nemișcat pe jos.
Îngrozită, sună imediat la numărul pentru urgențe, cerând o ambulanță. Apoi făcu singurul lucru pe care-l putea face – lovi cu cotul geamul ușii și-și strecură
mâna înăuntru, ca să caute încuietoarea. După cinci secunde, intrase și traversa în fugă bucătăria.
Priveliștea care o întâmpină o lăsă fără suflare. Televizorul mergea, pe măsuța de cafea se aflau o farfurie cu fursecuri și o ceașcă de ceai, iar alături era Grace Simmons, prăbușită pe podea. Nu se vedea niciun semn evident de deranj sau violență. Helen se lăsă în genunchi și o strigă cu blândețe pe nume.
— Grace, mă auzi? Sunt Helen.
Nicio reacție. Își strecură mâna sub ea și o întoarse, dar Simmons tot nu reacționă. Corpul era cald, ceea ce era un semn bun, dar era îngrozitor de moale în brațele ei.
— Grace, te rog, răspunde-mi, eu sunt…
Avea vocea gâtuită, sufocată. Îngrozită, își duse degetele pe gâtul lui Simmons, căutând o arteră. Avea experiență și o găsi curând, dar, nemulțumită
de ce găsise, încercă din nou. Și din nou. Dar rezultatul era același. Nu se simțea pulsul, nu se simțea niciun semn de viață.
Colega ei, mentorul ei, prietena ei era moartă.
VP - 150
ZIUA A CINCEA
