— Mda, toate bune.
— Și ce fac fetele mele favorite?
— Ah, un coșmar. Poți să le iei tu, dacă vrei…
Chiar atunci, Helen auzi țipete, apoi râsete în fundal. Nu i se părea un coșmar, i se părea căminul unei familii fericite. Ceva de care ea n-avusese parte niciodată în viață și probabil că nici n-o să aibă.
— Stai, cred că vin peste mine, zise Charlie. Vrei să le saluți?
— Sigur, dar mă întrebam… te deranjează dacă trec pe-acolo?
— Acum?
— Dacă nu e în regulă, înțeleg, dar…
Helen dădea deja înapoi, se simțea aiurea, slabă. Avea nervii încă întinși și își dorea cu disperare să se afle printre oameni în care putea să aibă încredere, dar era jalnic să dea buzna peste altă familie. Însă chiar când se pregătea să se scuze și să se retragă, Charlie răspunse:
VP - 185
— Păi, oricum a luat-o totul razna, mai bine zicem că-i petrecere. Când ajungi?
Helen simți un val de ușurare, bucuroasă pentru o clipă că i s-ar putea oferi un refugiu.
— Minunat. Pot să vin în vreo zece minute?
Dar chiar atunci începu să-i vibreze telefonul. Surprinsă, văzu că detectivul-agent Bentham încerca să dea de ea. Era cumva tentată să nu ia în seamă
apelul, dar, ca de obicei, câștigă partea rațională.
— De fapt, pot să te sun înapoi într-un minut, Charlie? Mă mai sună cineva.
— Sigur că da.
— Mersi.
Închise și îi răspunse lui Bentham.
— Detectiv-inspector Grace.
— Scuze că te deranjez așa târziu, șefa…
Era un apel pe care Helen îl primise de nenumărate ori în decursul anilor și știa ce urmează.
— … dar am găsit un cadavru.
Capitolul 90
Alan Peters își supse obraji, privind spre măcelul din fața lui.
— Îmi pare rău să fiu purtător de vești proaste, dar m-am gândit că trebuie să vedeți.
Peters abia auzi cuvintele lui Abigail Miller, cu privirea ațintită pe exemplarul din Southampton Evening News deschis pe birou. Miller dăduse prima pagină, atrăgându-i atenția asupra paginii duble din interior, de unde-l privea o fotografie deloc favorabilă a lui Helen Grace, însoțită de un amplu articol semnat de Emilia Garanita. Poza ofițerului de rang înalt era groaznică – părea să
fi fost făcută în apropierea locului unde fusese ucis Martin Hill și o înfățișa pe Grace amețită și confuză. Iar dedesubt era blestematul de titlu: „Beată când pierde”.
Îngrijorat, Peters citi pe diagonală articolul care spunea în esență că Grace, bine-cunoscută pentru abstinența ei, cedase sub presiunea evenimentelor din ultima vreme și se reapucase de băut, revenind la comportamentul autodistructiv. În mod normal, Peters n-ar fi luat în seamă zvonul, dar acum ezita.
VP - 186
— Crezi că are vreo bază reală? întrebă el grav, întorcându-se către Miller.
Adică, de unde are Garanita chestiile astea?
— Articolul spune „o sursă apropiată de anchetă”, ceea ce, bănuiesc, înseamnă cineva din echipa lui Grace. Orice ar spune ea, știm că există o scurgere de informații. Știm și că moralul este scăzut în echipă, că sunt comentarii că nu controlează situația. Așa că da, cred că trebuie să ne întrebăm dacă alcoolul n-ar putea fi un factor.
Peters nu spuse nimic, privind fotografia nefericită a lui Helen Grace.
— Trebuie să ne gândim și cum să reacționăm. Este un atac în forță asupra competenței detectivului-inspector Grace și a secției. Nu putem s-o lăsăm așa, trebuie să reacționăm, pentru că, trebuie să mă credeți, titlurile astea o să facă
valuri.
— Zici? ripostă Peters tăios. Poți să bagi mâna în foc că diseară o să-mi mănânce ficații și primarul, și comisarul pentru poliție.
— Exact, deci trebuie să vorbim cu detectivul-inspector Grace, să vedem ce are de zis.
— Păi, aș vorbi dacă ar fi aici, dar a mai fost o crimă.
— Glumiți?
Miller se scăpase, incapabilă să-și ascundă șocul. Însă Peters îi aruncă o privire atât de urâtă, că ofițerul de presă dădu înapoi.
— Cum am zis, trebuie să ascultați și povestea lui Grace înainte să puteți lua orice decizii ferme. Poate că, dacă e dispusă să coopereze, să recunoască, atunci poate ar fi o cale să gestionăm…
— Și de ce să facă asta? Mă aștept să nege totul, să pună osul la treabă și să
încerce să depășească momentul. Eu asta aș face în locul ei.
— Și cum să reacționăm? Să stăm cu mâinile în sân, în timp ce cadavrele se adună?
Furios, Peters se întoarse către Miller, deloc impresionat de exprimarea ei directă, însă de data asta ofițerul de presă nu mai avea de gând să dea înapoi.
— Ascultați, domnule, știu că nu am treabă cu conducerea operativă, dacă
vreți puteți să-mi spuneți să-mi țin gura, dar faptele sunt fapte. Nu s-a făcut nicio arestare, n-avem piste concrete, iar detectivul-inspector Grace urmărește acum un avocat local cu un caracter mai presus de orice îndoială. Suntem de râsul lumii.
Peters nu putea să nege evaluarea acuzatoare a lui Miller. Se simți dintr-odată extenuat și deprimat de toată povestea asta nenorocită. Nu mai avusese niciodată parte de provocări pe atât de multe fronturi și nici nu se mai simțise vreodată atât de neputincios în fața lor.
VP - 187
