— Adică?

— Chiar vrei să-ți explic?

Aruncă o privire agitată spre băieți, care stăteau pe valize și se uitau la televizor, aruncând și ei din când în când priviri neliniștite spre părinții lor.

— Asta-i o aiureală, șopti Robert, furios și descurajat.

— Adică negi că erai dependent de droguri? Metamfetamine, cocaină, ce-o fi fost…

— Sigur că neg. N-aș ajunge niciodată în situația asta, n-aș pune copiii în pericol.

— Of, Robert, uită-te la tine…

Era mai degrabă tristă decât furioasă, ceea ce era mult mai rău. Alexia părea sincer deranjată de înfățișarea lui, iar Robert nu trebuia să se uite în oglinda din hol ca să-și dea seama de ce. Stătuse o veșnicie să se spele și încercase să

ajungă la o înfățișare respectabilă, dar avea zgârieturi pe obraz și categoric arăta ciudat, cu hanoracul Nike vechi închis până la gât. Nu-l ajuta nici vocea răgușită

și guturală, părea incoerent și aspru.

— Ce s-a-ntâmplat? În ce te-ai băgat?

— Nimic, ți-am zis deja. M-am lovit de-o creangă când eram la alergat, chiar nu știu de ce faci atâta caz.

— De ce crezi? Trebuie să mă gândesc la băieți, șuieră ea înfuriată și supărată.

— Sunt în siguranță. Întotdeauna au fost în perfectă siguranță, n-o să li se întâmple nimic.

— Și ce facem când se întoarce Helen Grace? Când o să te aresteze?

— N-o să mă aresteze. N-am făcut nimic.

VP - 183

— Deci poți să mă privești sincer în ochi și să-mi spui că nimic din ce a insinuat ea nu-i adevărat? Că nu ești implicat în niciun fel în moartea lui McManus?

— În niciun fel, jur.

— Nu te cred.

— Atunci îmi pierd timpul aici. Haideți, băieți!

Urmă o pauză scurtă, apoi:

— Putem să stăm să se termine? strigă Freddie din fața televizorului.

— Nu, trebuie să plecăm ACUM.

Cuvintele ieșiră dure și neplăcute, determinând o supunere nemulțumită

când băieții închiseră televizorul fără nicio tragere de inimă.

— Nu vreau să-i iei…

Alexia îl prinse de braț, hotărâtă să-l țină pe loc. Înfuriat, Robert făcu un pas înainte, apropiindu-și fața de ea.

— Încearcă doar să mă oprești.

Ochii Alexiei se umplură de lacrimi, dar în priviri i se citea și teama.

— Sunt băieții mei – legal, emoțional, din orice punct de vedere important –

și vin acasă cu mine.

Îi aruncă în față cuvintele, abia acum dându-și seama că băieții stăteau chiar în spatele lui.

— Haideți, copii, spuneți-i la revedere lui mami și mergem.

Trecu pe lângă Alexia, îndreptându-se către ușa din față fără să se uite înapoi. Auzi un rămas-bun înlăcrimat, cuvinte șoptite și zgomotul valizelor târâte pe jos. Traversă aleea, descuie mașina și deschise portbagajul. După

câteva clipe, valizele erau în siguranță și băieții, pe locurile lor, cu centurile puse. Abia acum riscă să se uite la ei, dar priveliștea care-l întâmpină îi frânse inima.

Ambii băieți păreau triști, ba chiar înlăcrimați. Însă mai rău decât atât, mult mai rău, păreau speriați.

Capitolul 89

Helen ieși în curtea de fumat, trântind ușa în urma ei. Era un loc murdar într-un colț uitat al secției, iar acum era pustiu și pocnetul ușii răsună în întuneric. Își scoase țigările din buzunar, aprinse una și trase adânc din ea. Nu mai fumase de peste o săptămână, dar acum avea nevoie de o țigară.

VP - 184

Ambuscada lui Joseph Hudson fusese cu totul neașteptată și din cauza asta cu atât mai eficientă, ridicând niște întrebări urgente și îngrijorătoare. Avea de gând să se ducă la Peters cu acuzațiile astea? Era oare posibil să fi fost deja? Și dacă da, de partea cui o să fie Peters? Helen nu fusese niciodată apropiată de comandantul secției, îi simțea neîncrederea și se temea că știe deja răspunsul.

Era enervată pe Hudson, dar și pe ea – ar fi trebuit să se aștepte la vreo reacție la moartea lui Simmons, la pierderea protectoarei ei –, dar era și șocată.

Nu se așteptase ca reacția lui Joseph să fie atât de rapidă sau de hotărâtă. Nu doar ce spusese o alarmase, pentru că era înclinat spre exagerări, iar dorința lui de-a o elimina din Southampton Central era deja limpede de ceva vreme. Nu, felul în care vorbise o șocase. Dezlănțuit, sălbatic, ca și cum nu s-ar fi dat înapoi de la nimic ca s-o doboare, indiferent de prețul pe care-l avea de plătit. Helen se confruntase în decursul anilor cu mulți adversari redutabili și știa din experiență

că inamicii cei mai periculoși sunt cei care nu au nimic de pierdut.

Slavă Domnului, nicotină avea efectul dorit. Se simțea deja puțin mai calmă, mai concentrată. În momente de stres profesional se ducea de obicei la Grace Simmons, acum nu mai avea posibilitatea asta. Biata femeie zăcea într-o morgă

în celălalt capăt al orașului. Ceea ce însemna că mai rămânea o singură

persoană. O persoană pe care știa că se poate baza.

— Bună, străino. Ce mai faci?

Glasul lui Charlie – cald, neceremonios, prietenos – aproape că o copleși pe Helen. Dar își păstră vocea calmă când răspunse.

— Sunt bine, mersi. Tu?