— Am crezut că avem de-a face cu un val de crime fără precedent. Dar de fapt ne confruntăm cu ceva mult mai sinistru, ceva organizat.
Helen le lăsă timp să înțeleagă ideea.
— Toate crimele au fost comise astfel încât să pară ceva individual, când, de fapt, erau cu totul altceva. Gândiți-vă puțin – cadavrul lui Eve era dezbrăcat, dar nu fusese agresată sexual. Să fi fost din cauză că pe ucigaș nu-l interesa sau pentru că nu putuse merge până la capăt? Ucigașul s-ar putea să fie chiar o VP - 145
femeie; n-avem de unde să știm sigur. La fel, jefuirea mașinii lui Alison Burris.
Cele mai simple și evidente lucruri – cum era display-ul mașinii – au fost luate ca să pară furt, dar scaunele scumpe, cu piele cusută manual, au fost lăsate pe loc.
Ce hoț de mașini care se respectă ar face așa ceva? Sunt doar detalii mărunte, dar m-au sâcâit, lucruri care au logică doar dacă încearcă cineva să ascundă
adevăratul mobil al crimei.
Tăcere, în timp ce echipa digera aceste idei tulburătoare; în cele din urmă, McAndrew spuse:
— Deci considerăm că se cunoșteau toți între ei? Că Goj, Raeburn și ceilalți au acționat împreună? Că au coordonat crimele ca să se ajute unii pe alții?
— Probabil în vreun soi de club, adăugă Hudson sec.
— Păi, asta trebuie să aflăm, răspunse Helen sfidătoare. Și de-asta vreau să
renunțați la orice altă direcție de anchetă.
— Doar nu vorbești serios.
Acum sarcasmul dispăruse, iar protestul lui Hudson era sincer.
— Pot să fac legătura între Lee Moffat și toate crimele…
— Lee Moffat nu ne mai interesează, replică Helen cu răceală. Și repet, ca să
nu apară nicio confuzie…
Își trecu privirea peste chipurile din fața ei, dintre care unele erau prietenoase, altele nu.
— Vreau să renunțăm la orice altă direcție de anchetă și să săpăm în viețile lui Amar Goj, Belinda Raeburn și Lilah Hill. Vreau să ne concentrăm pe posibile contacte – telefoane, mesaje, deplasări. Un loc unde ar fi putut merge toți, o cale prin care puteau realiza contactul. Dacă apare vreo dovadă de comunicare, de conspirație, de premeditare, vreau să aflu imediat. Ne-am agățat de orice pai o vreme, dar ăștia sunt oamenii care au cheia acestui caz, zise ea întorcându-se din nou către panoul cu datele crimelor. Acum trebuie doar s-o găsim.
Capitolul 69
Se strecură în casă și trânti ușa în urma ei. Cu capul bubuind, rochia lipită de ea și copleșită de încordare, Lilah își lăsă geanta să cadă și se rezemă de perete.
Era rece la atingere, iar ușurarea era plăcută și rămase acolo, lipită de el, bucurându-se de răgaz după una dintre cele mai grele zile din viața sa.
Toată existența ei se rotise în jurul axei. Ultima săptămână fusese ca un fel de vis urât, un coșmar care nu se mai termina și în care următorul dezastru sau VP - 146
moment de disperare pândea după primul colț. Ce-ar trebui să facă acum? Ce era cel mai bine să facă? Orice decizie părea încărcată de pericole.
Se desprinse de perete, își luă geanta de jos și se îndreptă spre bucătărie. O
simțea ca de plumb, îngreunată de cumpărăturile impulsive făcute pe drum, dar înăuntru se afla și recompensa, ceva de care avea mare nevoie. Puse geanta de moleschin pe blat, deschise fermoarul și văzu cumpărăturile: un baton mare de ciocolată Fruit and Nut, două doze de Fanta de lămâie și, între ele, o sticlă de gin.
Deschise bufetul și scoase un pahar. Nu-și pierdu vremea cu gheață, lămâie sau mixere; se mulțumi să deșurubeze capacul și să-și toarne trei degete de băutură. Încet și cu grijă, duse paharul la buze. Un moment de ezitare – o rugăciune pentru cei ce mor –, apoi dădu ginul pe gât. Efectul era electrizant, alcoolul o ardea pe gât, în timp ce corpul avea o reacție apropiată de euforie.
Simți cum i se răspândește în tot organismul o strălucire plăcută și, odată cu ea, un val de adrenalină, de încântare, de bucurie pură, dezlănțuită. Râse și-și mai turnă două degete de gin, pe care le bău. Apoi încă două.
După care se opri, punând paharul cu zgomot înapoi pe blat. Nu voia să se grăbească, nu voia să termine sticla în cinci minute. Nu când o făcea să se simtă
atât de bine. Brusc, toată situația asta îngrozitoare – graffitiul de pe ușă, uciderea lui Martin, evenimentele tulburătoare din cursul zilei – părea să se afle la o distanță sigură. Afară, lumea era periculoasă, plină de ură și neiertătoare, dar aici, în siguranță în căsuța ei, totul părea în ordine. Știa că ușurarea va fi trecătoare, nu făcea decât să se anestezieze, dar era în regulă. În definitiv, era înmormântarea ei.
În față i se așternea o seară de hedonism fără rost, iar ideea o încânta.
Încăperea părea să se legene ușor, amenințând s-o deconecteze de realitate, și se prinse de colțul hiatului de lucru ca să se echilibreze.
— Revino-ți. Ia-o ușurel…
Își spuse în șoaptă cuvintele, cerându-și prudență. Și chiar când ridica sticla de gin ca să-și mai toarne o porție, se opri, o puse la loc pe blat și scotoci din nou în geantă. Avea nevoie de hrană și de un cocktail ca să savureze cu adevărat abandonul care o aștepta. Scoase ciocolata și cutiile reci și le puse lângă pahar, însă chiar atunci îi atrase altceva atenția, ceva ce o făcu să încremenească.
Nu voia să se uite, dar se simțea cumva silită. Și deși tânjea să tragă
fermoarul și să-l facă să dispară din vedere, își dădu seama că nu poate. Rămase acolo, în picioare, abia mișcându-se, abia răsuflând, cu privirea ațintită asupra telefonului mobil care ardea în fundul genții ei.
VP - 147
Capitolul 70
În casă domnea o liniște mormântală. În mod normal, asta l-ar fi zdrobit pe Robert, dar azi se bucura de liniște și nemișcare. De asta avea nevoie.
Se duse la ușa din față și o încuie de două ori pe dinăuntru, apoi se îndreptă
