prietenilor, poliției și așa mai departe și să atragă atenția asupra așa-zisului motiv al crimei ulterioare? Și atunci, fusese un act deliberat, astfel încât uciderea lui Martin Hill să pară un atac rasist sau asasinarea lui Eve Sutcliffe, un atac cu motivație sexuală, când de fapt erau cu totul altceva?

Era o explicație seducătoare, dar chiar atunci Helen văzu și o altă posibilitate.

Era remarcabil că infracțiunile deveneau tot mai grave și creau neplăceri tot mai mari în succesiunea lor, vizând obiectele personale sau proprietățile victimelor, a doua fiind mai riscantă pentru făptaș și implicând spargerea unei mașini, mâzgălirea unui graffiti sau urmărirea unei tinere prin parc. În toate situațiile, făptașii riscaseră să fie opriți, surprinși sau chiar înfruntați. Gradul de risc era mare, deși desigur nu la fel de mare ca la a treia provocare – crima în sine –, unde pericolul de arestare, rănire sau chiar moarte era mare. Să fi fost o escaladare deliberată? Însemna ceva? Să fi fost cele trei acte concepute deliberat ca un fel de test?

Helen era atât de cufundată în gânduri, că avu nevoie de o clipă ca să-și dea seama că nu mai era singură. Ridică privirea și-l văzu pe Joseph Hudson în fața ei. Îngrijorător, ușa era închisă, iar el avea o expresie hotărâtă.

— Pot să te ajut cu ceva, detectiv-sergent Hudson? întrebă ea, enervată că

fusese smulsă din gânduri.

VP - 180

— Ah, știi cum poți să mă ajuți, Helen? Dă-te deoparte. Atârnă bocancii în cui și lasă calea liberă cuiva mai tânăr.

— Ieși din biroul meu, se răsti Helen, cuprinsă de furie.

— O să ies când o să vreau eu. Înainte, am ceva de spus.

Helen era tentată să țipe la el, să-l târască afară din birou, dar jaluzelele erau ridicate și îi vedea toată echipa, așa că își înăbuși furia.

— Vezi tu, știu totul despre mica ta șuetă cu Simmons. Cum voia să te ajute pe tine și să mi-o tragă mie de la mare distanță. Doar că e o problemă, ea nu mai e. Apărătoarea ta nu mai e…

Zâmbi când rosti cuvintele. Helen trebui să recurgă la toate resursele de stăpânire de sine ca să se abțină și să nu-l pocnească în plină figură.

— Și ghici ce? A dispărut și decizia semnată pentru Resurse Umane despre incident. Am ars-o azi-dimineață.

Helen nu-și putu ascunde uluirea și dezgustul.

— Ai înnebunit?

— Absolut deloc, niciodată n-am văzut lucrurile mai limpede, toarse Hudson.

Să văd ce trebuie făcut și va fi făcut. Vezi tu, nu cred că domnul comisar-șef Peters o să fie la fel de îngăduitor cu comportamentul tău neregulamentar – să

te culci cu un coleg, să faci abuz de putere ca să-l obligi să plece, să închei acorduri secrete cu Simmons, să minți, să înșeli și toate astea în timp ce nu ești în stare să faci arestări în niciuna dintre anchetele în curs. Cred că o să aibă o viziune foarte nefavorabilă asupra întregii situații și va fi nevoit să ia măsuri.

— În visele tale.

— Așa să știi. Am visat asta, am visat la momentul când, în sfârșit, o să te aduc în genunchi…

Rostise cuvintele pe un ton lasciv, din care se vedea limpede dorința perversă, iar lui Helen i se făcu greață. Cum putuse să aibă vreodată sentimente pentru cineva atât de respingător?

— Știi, cândva te-am admirat, Helen, urmă el, apropiindu-se de ea. Atunci voiam să fiu cu tine. Dar acum…

Se apropie și mai mult, până când ajunse cu fața la câțiva centimetri de a ei.

— … o să te distrug.

Capitolul 87

Lilah încremeni, conștientă brusc de pericol. Cheia se mișca deasupra broaștei, dar nu făcu nicio mișcare s-o ducă în locaș, pentru că privirea îi fusese VP - 181

atrasă de reflexia din geam. Ușa din față avea geam, ca să lumineze holul întunecos, dar acum, când înăuntru nu era aprinsă nicio lampă, reflecta lumina felinarelor și imaginea străzii din spatele ei. Lilah nu observase nimic neobișnuit în timp ce grăbea spre casă, dar acum zări o siluetă pe cealaltă parte a străzii. O

siluetă care semăna foarte mult cu cineva care stă într-o mașină, supraveghind casa.

— Ce mama dracului…?

Știa că trebuie să rămână calmă. Poate că nu era nimic, poate că i se năzărea, așa că vârî cheia în broască și intră grăbită în casă. În mod normal, ar fi aprins luminile din hol, din living și din bucătărie – detesta întunericul –, dar acum își lăsă geanta și urcă în fugă la etaj. Străbătu palierul, se strecură până la fereastra din dormitor și, de după draperiile groase, trase cu ochiul în stradă.

Chiar atunci, îi sări inima. Nu mai era nicio îndoială – două persoane stăteau într-o mașină, la nici 40 de metri de casă. Luminile erau stinse, motorul oprit și deși nu le putea vedea chipurile, își dădea seama, după unghiul în care stăteau, că se uită la casa ei, se uită la ea.

Să fi fost polițiști? Dacă da, ce puneau la cale? Erau pe punctul să închidă

capcana? Să urce în fugă treptele și s-o aresteze? Sau o să aștepte și o să

privească? Ce știau?

Îi trecură prin cap, unele peste altele, o mulțime de gânduri neclare. O

urmăriseră mai devreme, când furase mașina, când trecuse cu bună știință pe roșu, sub privirile vigilente ale camerelor? Nu, nu existase nicio reacție vizibilă la aceste încălcări minore ale legii, n-o urmărise nimeni pe străzile pustii ale orașului. Dar când a parcat mașina? Fusese văzută atunci? Nu, era sigură că ar fi observat ceva; groapa de gunoi unde o lăsase ascunsă peste noapte era așa de izolată, că n-avea cum s-o fi urmărit cineva fără să atragă atenția. Și atunci, de ce erau aici? Cum de obținuseră orice indiciu legat de ea?

N-avea nicio noimă, dar prezența lor într-un Mondeo bleumarin arăta clar că

era ceva în neregulă. O suspectau de vreo implicare în uciderea lui Martin?

Aveau dovezi certe că o maltrata? Sau aveau vreo bănuială despre ce punea ea la cale? Era măcar posibil? Pe frunte i se adunau broboane de sudoare pe măsură ce întrebările i se învălmășeau în cap. Nu existau răspunsuri pentru aceste întrebări neliniștitoare, nicio indicație despre ce știa poliția sau ce avea de gând. Însă în timp ce privea siluetele umbrite și amenințătoare, un lucru era dincolo de orice îndoială: miza tocmai crescuse. Mult.

VP - 182

Capitolul 88

— Ce dracu i-ai spus?

— I-am spus adevărul, Robert. Ceva cu care erai familiarizat pe vremuri.

— Ce anume ai spus?

Alexia ezită, nesigură cum să reacționeze în fața fostului ei soț.

— Ei? se răsti Robert.

— I-am spus despre McManus…

— Că le-ai cerut avocaților tăi să-ți spioneze soțul?

— Pe bună dreptate, după cum s-a dovedit.